Nu e nimic de reparat

24 11 2015

Cu adevărat am un mare dispreț pentru oameni. Cu fiecare chip plăcut condamn alte zece la urâțenie. Cu fiecare acțiune aleasă îmi refuz alte o mie vânzându-mi libertatea. Cu fiecare răutate îmi vând sufletul.

Iluzie peste iluzie peste iluzie îmi fac o lume falsă în care mă pierd. Într-un demers futil încerc să descopăr drumul corect, să repar ce este stricat. Când totul ar trebuie aruncat.

Ca unu nebun la groapa de gunoi care încearcă să sorteze lucrurile bune de cele stricate.

Dacă aș putea să dau drumul la tot poate aș putea să înțeleg ceva din mine.





Fie sa va fie bine

11 11 2015

Am evitat cu vitejie subiectele momentului. În parte pentru a nu îmi alimenta spiritul beligerant. Încerc să-l fac să moară de foame.

Un moment de trezire mi-a relevat că m-am lăsat iar să fiu prins în plasa falsă a realității. În capcanele minții care alege bunul de rău și vrea-ul de frică. Duceam războaie de îndreptat strâmbul. Când dreptul e atât de greu de stabilit încât orice moment de sinceritate profundă mă face să mă simt pierdut definitiv.

Dar cum sinceritatea profundă e soră cu frica și confortul lui „las că știu eu” e călduț, momentele astea sunt rare. Și rarul trebuie prețuit și pus pe iarbă crudă. Trebuie șters de praf și mângâiat, cu mângâiat de părinte creștet de copilul.

Dulcele dat drumul, dulcea acceptare, dulcea trezie din visul asta sumbru fie cu voi.