Cu coada ochiului

2 01 2014

În fiecare dimineață aceeași poveste.

Deschid ochii și înainite să mă dau jos din pat mă îmbrac în durerile mele. O fac cu nonșalanță, la fel cum tragi hainele pe tine într-o zi călduroasă de vară.

Ignorând faptul că ți-ar fi mult mai bine dezbrăcat. Dar îndelunga repetiție a gestului te-a făcut să uiți cum ar fi altfel. Tot așa am uitat și eu cum este ca primul lucru pe care îl simți să NU fie durerea.

Durează câteva zeci de minute până când sistemul nervos ajustează pragul sensibilității sale. E miraculoasă puterea de adaptare a omului în fața oricărei aversiuni. Apoi durerea se disipă undeva la marginea atenției. O port după mine întreaga zi, nu ca pe un bolovan legate de gât. O port ca pe un portofel în buzunarul de la spate. Te jenează când te asezi, când te ridici… uneori uiți că îl ai. M-am obișnuit așa, asta e normalitatea mea.

Mai am momente când decid că este timpul să fac ceva, dar până acum nimic nu am avut succes. În 99% din timp nu mă deranjează situația asta. Dar uneori, uneori o văd sclipind, licăre la marginea gândurilor mele. Ca privirea unui lup flămând ce își face curaj să atace furibund. Este vorba de revolta aia organică, de numaivreaul copilăriei. E strigătul neputinței, în fața incontrolabilului. Este neacceptarea unei situații implacabile.

Te aștepți să apară în fața morții cuiva drag, în fața unei boli incurabile, nu în fața unei dureri cronice și învechite. Prezența ei mă îngrozește insutit mai mult decât durerea în sine. Cu durerea am învățat să trăiesc. Dar flacăra asta prevestește un incendiu devastator. Îmi este atât de frică să o privesc în ochi încât am aruncat disperat de fiecare dată o găleată de apă pentru a o stinge. Îmi e frică că incendiul odată izbucnită nu va mai putea fi controlată.

În același timp curiozitatea specific umană mă atrage către ea, ca spre deschiderea cutiei Pandorei. În aroganța mea sclipește o credință că aș putea să îndes tot răul la loc. Să izbăvesc acolo unde Epimeteu n-a reușit.

Când dorm totul subsidă somnului, dar și sistemul nervos se resetează la sensibilitatea lui normală. Dimineața deschid ochii mă înfășor grijuliu în durerile mele și încep un nou exercițiu de ignoranță.

 


Acțiuni

Information

3 responses

5 01 2014
NONO

Ai 40 de ani?
Fiindcă un doctor zicea că, dacă la 40 de ani, când trezeşti dimineaţa, nu te doare nimic, înseamnă că eşti mort.

6 01 2014
VreauUltimulLoc

32 de primaveri si 33 de ierni :))), dar intineresc pe fiecare zi. Pana la 40 garantat scap de dureri.

7 01 2014
NONO

Nu, nu! Stai aşa, îndurerat! Pe mine durerile mă fac mai… inteligent.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: