Tara cu un singur gras

Mi-a picat în mână cartea lui Adelin Petrișor – Țara cu un singur gras. Este o relatare jurnalistică despre vizita sa în Coreea de Nord. După citirea ei am rămas cu impresia ca Adelin Petrișor are scriitura unui elev de clasa a patra, fără talent la compuneri. Când vine vorba de relatări se descurcă foarte bine, fraze scurte clare și cuprinzătoare. Doar este jurnalist de atâta timp. Dar, el și a dorit să o ardă și puțin literar, să arate că are simțul umorului și peste toate că este jurnalist de război.

Două aspecte m-au nemulțumit în cartea asta.

Se laduă excesiv.

Mă simțeam ca în fața unui proaspăt întors din străinătate, indiferent despre ce era vorba apărea o comparație cu ce-a văzut acolo. Avea sau nu avea legătură cu subiectul Adelin ne mai spunea de cum a înfruntat el pericole în Irak, Egipt și alte locuri terifiante de pe pământ. Nu am nimic cu lauda, dar laudă-te frate mai cu gust. Pune laudele ca pe niște condimente în mâncare, nu turna sare și piper peste orice să te simți și tu bucătar. Transpare din text o impresie că nu-l merităm, de mare jurnalist ce e. Iar personal, din relatările din carte, mi se pare că a abordat destul de prost reportajul pe alocuri. Dar aici vorbesc și eu ca ageamiul deci nu are relevanță.

Doi

Nu are umor. Îi știi pe aia care strică gluma când o povestesc? Care nu știu să pună intonația să creeze suspansul și se balbâie cand o incheie? E, așa este Petre. Cum îi place lui să-și zică.

În rest întreaga carte, pe care am citit-o în vreo două ore, putea să fie rezumată într-un articol pe un blog, sau într-un ziar. În principiu n-au aflat nimic, n-au văzut nimic. Decât că regimul e foarte închis și oamenii mai chinuiți decât eram noi în comunism, fără nici un fel de date exacte. Dar probabil că își dorea și el să scrie o carte, chestie pentru care nu îl acuz. Adică omul a încercat, poate o să mai scrie și o sa fie mai bune. Pula mea, după standardele mele asta e praf. O dovadă momentan nivelul lui este de jurnalist de război. Nu că asta ar fi o rușine sau puțin lucru.

În altă ordine de idei la final am rămas cu un gust trist, că reportajul lui a băgat în căcat niște oameni. Genul ăla de căcat cu detenție politică și condamnări nasoale. Dar pozele au fost apreciate pe la nu știu ce concursuri și a avut el ocazia să se bată pe burtă cu alți jurnaliști. Cam de căcat aș zice, cam foarte de căcat, mai ales că  o arde într-un rând „mi-a fost frica să nu-i expun pe cei intervievați”  la modul sper că nu a avut nimeni de suferit, când evident că au avut și apoi ne povestește pe 3 pagini de ce succes s-a bucurat el.

Nu am înțeles deloc treaba cu mi-a fost fircă să nu-i expun. Coaie de ce ți-a fost? De ce nu îți este încă. Plus că la cum e construită fraze te aștepți să continue dar nu i-am expus. De fapt toți cei intervievați aveau numele luat de ghidul lui și ajungeau deci in atenția securității, apoi documentarul a fost publicat și a fost văzut de ambasdorul din Coreea de Nord care nu i-a mai raspuns la telefon.

Unu plus unu fac doi.

Regimul controlează oamenii și îi asuprește, permit unui jurnalist să vină și-l urmăresc și-l controlează la fiecare pas, cu intenția clară de a obține o propagandă pozitivă. Ăla suprinde câteva afirmații și imagini cu oameni care nu transmit fericire și satisfacție, imagini care chiar pun regimul într-o lumină proastă. Oamenii care mereu erau luați în consemn și apoi el publică documentarul care este vizionat de reprezentatul guvernului coreean în românia și care este supărat de rezultat. Cum Pula mea credeți că se închide cercul asta?

Mi-a fost frică să nu-i expun… muie mă. Încă am coșmaruri și mustrări de conștiință pentru soarta lor așa ar trebui să sune fraza aia.

Poate cel mai greu lucru din lume

Când te cuprinde pe tine momentul bilanțului și vrei să știi dacă ai fost un părinte bun. Tot ce ai de făcut e să te uți la zămislirea ta și să răspunzi la următoarea întrebare.

Este copilul meu un om optimist, sau este copleșit de frici și nesigurante și crede că nu e mare lucru de capul lui?

În răspunsul la această întrebare zace întreaga poveste a educației și suportului pe care i l-ai acordat.

I-ai insuflat încrederea în el și în viață sau frică și pesimism. Pentru că orice va crede el că reprezintă viața va avea dreptate.

Iar daca tot ce ai fost în stare să-i transmiți a fost fricile și nerealizările tale… ai făcut o treabă foarte proastă. Dar, nu este timpul pierdut, poți oricând să faci o schimbare de macaz. Poți oricând să încerci o nouă legătură cu el, să îți calci pe orgoliu și să îi recunoști:

-Copile, eu sunt un prost, am greșit față de tine foarte mult. Am făcut-o din neîncredere în mine, din frică de neprevăzut… (din ce motive oi fi avut tu. Că nu mă îndoiesc că ai avut și tu motive care te scuză). Ignoră tot ce ți-am zis până acum sau mai bine interpretează chiar diametral opus. Îmi pare rău ca ți-am fost un părinte prost și ți-am legat bolovani de picioare. Fă-ți tu viața cum crezi tu, încrede-te în instinctul tău și iartă-mă pentru neputințele mele.

Iar pentru toți cei care ați fost cândva copii și lecțiile proaste primite de părinții voștri încă vă afectează conștient sau inconștient deciziile de viață. Faceți o rememorare a tonului și a filozofiei generale a părinților voștri. Reevaluați prin ochii experiențelor prezente și smulgeți lanțurile ce v-au intrat în carne.

Iertați apoi durerea suferită și mergeți mai departe cu capul sus și cu compasiunea în inimă. Că pâcla îi apasă încă pe mulți.

 

Ideea

Pe lume sunt două feluri de oameni, unii care au idei și unii care înțeleg ideile altora. Ar mai fi și o altă categorie dar nu ne pierdem vremea cu inutilități.

Partea proastă e că eu fac parte mai rapid din categoria a doua decât din prima. Mici frustrari… de înțeles înțeleg dar pe partea creativă stau destul de modest. Poate o fi lipsa exercițiului sau poate o fi o limitare, să zicem genetică, dar asta doar ca să putem arunca vina pe altcineva. Mereu altcineva trebuie să fie de vină.

Nu mă plâng, până la urmă și redigerarea ideilor altora tot este un proces satifăcător, poate nu la același nivel orgasmic ca atunci când ești sursa lor… dar, ce pula mea, că doar nu e concurs.

Oricum, mereu am avut o înclinație spre a mă mulțumi cu puțin. Poate dintr-o modestie prost înțeleasă, poate dintr-o disciplină prost înțeleasă sau poate dintr-o frică a săracului că nemulțumitului i se poate lua darul. Atunci când alții credeau în ei orbește eu îi puneam la îndoială chiar și reușitele. Nu am simțit niciodată că aș fi făcut ceva deosebit, că aș putea să fiu cineva deosebit. Nici nu știu dacă mi-aș dori cu adevărat așa ceva. Poate că mi-ar pica rău, o astfel de întorsătură de situație.

Nu sunt cel mai echilibrat om din lume. Poate par, dar am și eu excesele mele. Am și eu bagajul meu de complexe și frustrări și neîncrederi, pe care uneori îmi vine să le contrazic faptic. Prin vorbe și acțiuni disproporționate și brutale și rele. Rele în cel mai primar sens, violenta aia ieșită din eu n-am avut, din și pe mine m-a durut, din și pe mine m-a rănit cineva cândva.

Atunci mă gândesc că poate e mai bine să nu ai idei, poate că trebuie să meriți mai întâi. Nu putem fi toți masculi Alpha, nici nu cred că ne dorim cu adevărat toți asta. Totuși savoarea unei idei mărețe e greu de egalat prin acțiunile astea meschine ce ne ocupă tot timpul. Cred că e modul de a fi mai aproape de Dumnezeu, nu printr-o echivalare a actului creator. Prin simțământul ala de abandon al eului, ce te cuprinde în momentul prosternației în fața unei idei.

Momentul ăla în care încetează să îți mai pese dacă ai stomacul plin și credit pe cartelă. Când ritmul tău cardiac se contopește cu frecvența gândurilor. O idee începe și-ți consumă gândurile ca o flacără, le mistuie eliberând culori fascinante. Odată zămislită, ideea devine o făptură vie. E doar o iluzie că tu o crești și o aduci la lumină, de fapt ea se hrănește din tine și tu o prizezi ca pe cel mai perfect drog. Ca orice drog te va înrobi și te va consuma prematur. Dar, ce plăcere trebuie să fie.

Sunt două feluri de oameni, unii care au idei și unii care le înțeleg.

 

 

Cu coada ochiului

În fiecare dimineață aceeași poveste.

Deschid ochii și înainite să mă dau jos din pat mă îmbrac în durerile mele. O fac cu nonșalanță, la fel cum tragi hainele pe tine într-o zi călduroasă de vară.

Ignorând faptul că ți-ar fi mult mai bine dezbrăcat. Dar îndelunga repetiție a gestului te-a făcut să uiți cum ar fi altfel. Tot așa am uitat și eu cum este ca primul lucru pe care îl simți să NU fie durerea.

Durează câteva zeci de minute până când sistemul nervos ajustează pragul sensibilității sale. E miraculoasă puterea de adaptare a omului în fața oricărei aversiuni. Apoi durerea se disipă undeva la marginea atenției. O port după mine întreaga zi, nu ca pe un bolovan legate de gât. O port ca pe un portofel în buzunarul de la spate. Te jenează când te asezi, când te ridici… uneori uiți că îl ai. M-am obișnuit așa, asta e normalitatea mea.

Mai am momente când decid că este timpul să fac ceva, dar până acum nimic nu am avut succes. În 99% din timp nu mă deranjează situația asta. Dar uneori, uneori o văd sclipind, licăre la marginea gândurilor mele. Ca privirea unui lup flămând ce își face curaj să atace furibund. Este vorba de revolta aia organică, de numaivreaul copilăriei. E strigătul neputinței, în fața incontrolabilului. Este neacceptarea unei situații implacabile.

Te aștepți să apară în fața morții cuiva drag, în fața unei boli incurabile, nu în fața unei dureri cronice și învechite. Prezența ei mă îngrozește insutit mai mult decât durerea în sine. Cu durerea am învățat să trăiesc. Dar flacăra asta prevestește un incendiu devastator. Îmi este atât de frică să o privesc în ochi încât am aruncat disperat de fiecare dată o găleată de apă pentru a o stinge. Îmi e frică că incendiul odată izbucnită nu va mai putea fi controlată.

În același timp curiozitatea specific umană mă atrage către ea, ca spre deschiderea cutiei Pandorei. În aroganța mea sclipește o credință că aș putea să îndes tot răul la loc. Să izbăvesc acolo unde Epimeteu n-a reușit.

Când dorm totul subsidă somnului, dar și sistemul nervos se resetează la sensibilitatea lui normală. Dimineața deschid ochii mă înfășor grijuliu în durerile mele și încep un nou exercițiu de ignoranță.

 

2013 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 32,000 times in 2013. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 12 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.