Oglinda sufletului

17 06 2013

Cred că cele mai cinstite exprimări ale sinelui nostru sunt reacțiile spontane. Pentru că în lupta asta, de a ne proba cu tot felul de măști, am ajuns în situația ilară de a nu ne mai recunoaște nici noi.

Nu mai putem băga mâna în foc, fericiți cei ce pot, pentru ceea ce gândim, ce ne dorim, ce visăm nici în cele mai intime momente de reflecție.

Dar reacțiile sunt explozii provenite din partea oarbă a ființei noastre, prea rapide pentru a fi trecute filtrele cenzuri. Sunt locul unde partea noastră plină de prejudecâți se întâlnește, cu partea noastră brută. De cele mai multe ori ne lasă muți de uimire sau plini de jenă.

Căci suntem forțați să ne confruntăm cu fondul nostru interior, ce a evoluat sub covor sau a staganat la faza de copil sperios sau isteric.

Nu spun ca nu putem ajunge să controlăm chiar și aceste reacții, dar atunci când o facem un mai este un control fals. Înseamnă că ne-am însușit anumite principii și ne-am metamorfozat cu adevărat. E ultimul… sau primul, test pe care trebuie să-l trecem ca să ne convingem cine suntem cu adevărat.

Putem deasemenea să ne antrenăm la fel ca un actor, dar mă îndoiesc că odată confruntat cu o piatră care-ți cade în cap vei mai avea grijă să te ferești cu o mimă cool.

Eu văd reacțiile ca pe parfumul florilor. O sublimarea a caracterului construit în decursul vieții. Floarea poate să fie mică, urâtă sau senzațională, dar mirosul este dovada supremă a valorii sale.

Dacă aș împinge metafora în direcția confesiunii aș spune că eu nu sunt o floare foarte reușită. Cel puțin încă am probleme cu a-mi accepta reacțiile. Poate din cauza unor conflicte interioare, sau poate din diferențe încă prezente între omul care mi-aș dori să fiu și cel care sunt.

Nu cred în implacabilitatea moșteniri genetice sau într-o predeterminare imposibil de schimbat a caracterului. Cred că plecam dintr-un punct determinat genetic. Dar, avem o libertate de mișcare atât de mare… încât putem să o considerăm infinită. Noi clipă de clipă muncim la făurirea caracterului nostru, prin fapte și gesturi. Dar, ce scriem în caracterul nostru, nu ajunge sub forma falsă, ci ajunge acolo în urma percepției noastre sincere asupra actelor și decizilor pe care le înfăptuim. Poate că ne vom preface ca suntem curajoși, dar în sinea noastră vom stăpâniți de frica maladivă și frică maladivă vom imprima în subconștient. Atunci reacția noastra va fi de frică până vom apuca să punem în mod conștient mâna pe frâie și până putem să ne re-arborăm steagul curajului în vârful catargului.

Putem oare reacționa spontan în alt mod? Putem să ne predeterminăm reacțiile?

Eu zic că da. Poate ca puriștii vor sări pe mine, că asta înseamnă modificarea ființei. Este adevărat, dar oricum o modifică în fiecare clipă. În fiecare clipă alegem să tipărim ceva pe discul subconștientului. Iar dacă de exemplu vrem să nu mai fie cruzime, (cine știe de unde ne-am pomenit cu această cruzime, poate este învățată sau poate face parte dintr-o zestre genetică ce ne-a stat alături în cursa pentru supraviețuire dar astăși ne incomodează) tot ce trebuie să facem este să scotem cruzimea din noi în mod conștient până ne curățăm și subconștientul de ea.

Iar peste ceva timp, putem avea plăcuta surpriză de a reacționa cu blândețe, acolo unde am reacționat plini de cruzime.