E mai bine să fii în minus decât în plus

E ciudat cum atunci când relaționezi cu alți oameni ai nevoie de o strategie. Adică, este un curent ce susține sinceritatea… în general pe hârtie este prezent acest curent. Dar în realitate sinceritatea este destul de contraproductivă în relațiile interumane. Suntem înveliți într-un înveliș sensibil, precum coarnele de cerb abia “fătate”. Orice remarcă nepotrivită ne rănește, indiferent de corelația ei cu realitatea. De fapt, de cele mai multe ori, cu cât e mai adevărată cu atât e mai jignitoare.

Oricum atunci când îți evaluezi relația cu cineva e mai bine să fii în minus decât în plus. Nu vorbesc despre un cântar sau o contabilitate a gesturilor, nu… vorbesc despre simplă prezență. Uneori e cel mai bine să nu fii.

Poate că belșugul e apreciat în sfere financiare, poate că și acolo aduce inflație, nu știu nu mă pricep la chestii ilogice. În economia unei relații belșugul nu priește. Se face trecerea de la inflație la dispreț cu o viteză mult prea mare, cel puțin pentru gustul meu. Eu sunt lent, mestec încet, nu mâncare… concepte. Nu răspund la stimuli exteriori cu viteză, de fapt mai des constat decât răspund. Cel puțin nu mă tem de tristețe. Are și ea rostul său, în alta ordine de idei am darul uitării. Un mecanism performant de mers înainte. Atunci când omul ăla… cine o fi, să îi deie Dumnezeu sănătate, a inventat șenilele trebuia să le numească uitile sau uitări. Până și în fața morții omul, până la urmă, ajunge la acceptare. După negociere, negare și alte câteva etape, întradevăr.

Există acele personaje, de roman sau film, care ajung într-un punct în care ar mai putea câștiga sau în care totul nu era pierdut și privesc trist și renunță. Dar nu e renunțarea lașități. Nu, e doar abandonul luptei, ce nu mai merită dată. Probabil că spectatorii sunt oarecum revoltați, eu știu că eram, dar soldații implicați în luptă cred că răsuflau ușurați.

-Ce contează? cui îi pasă de soldații ăia?

Probabil că personajului principal, că altfel nu ar fi trist. Nu cred că pentru ăia încă vii e trist, pentru ăia ar fi un gest legitim să te bucuri. Tristețea este pentru ăia care au pierit într-o luptă lipsită de sens, ca toate celelalte. Lupta, ce înseamnă luptă. Acțiune… trăim zilnic aceste lupte camuflate în acțiuni, le căutăm sens, avem nevoie de o schelă pe care să ne atârne zdrențele.

Alții se întorc împotriva schelelor, le dărâmă pe toate, doar pentru ca apoi să moară în sălbaticie dintr-o eroare. Da, am vazut into the wild.

-Si unde e sensul atunci? Unde e sensul pentru care ai respins toate lucrurile lipsite de sens.

-Într-un zâmbet de final?

-Ar putea fi.

Sau ar putea să fie doar o grimasă de durere, sau de ce nu un simplu efect al endorfinelor eliberate de corp pentru a ușura suferința unui muribund.

Într-un final e mai bine să lipsești decât să fii în plus. Nu știu dacă pentru tine care exiști dar sigur pentru tine care l-ar privi pe tinele care există. Mă urmăriți?

E ușor să încâlcești idei, sunt ca firul de pescuit înfășurat pe un carton. Dacă nu sunt strânse bine se încurcă. Fac noduri gordiene ce numai sabia le mai poate desface. Daca ai sabia e bine, că nu mai ai nevoie de pescuit, altfel metoda ar fi zadarnică. Deși sabia a rămas doar un simbol eu încă simt o legătură organică cu ea.

-Iubesc săbiile! Nu știu de ce.

Hm, sunt amuzant, ai zice că cineva care spune nu știu de ce a descoperit o sincopă. Un moment ieșit din cotidian. De fapt mai mult nu știu de ce decât știu. Odată o să zic și știu de ce. Da, odată o să zic, sau o să zâmbesc  cu fața luminată, cuvintele vor fi de prisos. Sau o să mă întorc trist, o să abandonez lupta încă nedată. Până la urmă sunt român, nu sunt american. Ei supraviețuiesc la sfârșitul lumii în filmele făcute de ei și vizionate de noi. Eu cel mai adesea vorbesc cu o oaie. Dacă aș vorbi cu o oaie nu m-aș putea abține să nu îi zic

-băi coaie.

Credeți că ar prinde sarcasmul? Oile ca și oamenii nu te stimulează să glumești pe seama lor. Îți întăresc un sentiment de singurătate. Sau de solitudine, nu, nu asta e cuvântul, de separare. Da, te simți rupt de ei mai ales când ești cu ei. Atunci te gândești că mai bine să fii în lipsă decât în plus. Si apoi renunți, la ce bune strategii? Până la urmă și tristețea e bună. Armatele de emoții  și sentimente răsuflă ușurate, încă o batălie câștigata de tehnologie, șenilele trec peste tot. Uitările nici nu ating, ele creează realități paralele și universuri pe alta frecvență. Ce mai simplă metodă de a nu mai vedea o fază dintr-un film este să îl lași să ruleze. Nu are sens să pui pauză. Ai putea să nu te duci să îl vezi.

La câte momente din viața ta ți-ai dori să lipsești? Logica matematică spune că dacă la jumătate plus unu însemnă că ești nefericit. Logica spirituală spune că dacă este unul pe care n-ai vrea să îl rateți atunci ești fericit. Cred că este veșnica confruntare între optimism și pesimism. Realitatea spune că nu ne mai punem astfel de întrebări. Ne jenează prea mult posibilul răspuns. Răspunsul, mai ales când îl dăm noi, necesită acțiuni. Acțiuniile se împotmolesc în tristețe și futilitate apoi sunt lăsate în urmă cu uitare. Întodeauna la final ideile se încâlcesc. Vedeți ce ce am zis că nu știu nimic?

Noroc că e târziu și trebuie să mă culc, ca să ma scot devreme, să fac ceva fără sens, dar al cărui sens îl voi găsi. Într-o altă căutare ce mă va întrista și pe care o voi uita. Oricum e mai bine să fii în minus decât în plus.

 

Melodie

Trop sensible – by Zaz

Am puține de spus și în mare fără valoare pentru altcineva. Simt că îmi vine leșin de poftă, de pofta de a bea ceva.

Am o sticla Jäger în frigider. Atât de simpatic se disipă în sistemul nervos, atât de placut mă relaxează.

Singura barieră între a îmi turna întreg conținutul în shot-uri secvențiale este că sunt pe ultima sută de metri dintr-o etapa a unui nou antrenament.

Mi-aș bate joc de munca de azi inundându-mă cu estrogeni. O pula… unde mai pui că am scăpat din mână și bara olimpică încărcată cu 50 de kg pe ea de la 1 m.

Cineva de la nivelul de dedesupt cu siguranță m-a iubit pentru treaba asta.

Să mă futtt, Să mă futtt, Să mă futtt, Să mă futtt! Sunt arc, aș sparge un zid cu capul, da’ n-am.

De mult nu am mai trecut printr-o stare așa de nașpa. Salivez din fiecare fibra a ființei mele. Cică să învingi tentația.

Vreau să o vad în fața mea să o inving în luptă dreptă, da bestia o arde mișelește în atacuri frontale… pe la spate.

Gata, mâine e o noua zi și o sticlă va plânge cu lacrimi etilice dacă nu se cumințește.

Din una in alta

Am descoperit ceva. Aveam impresia că mie nu imi plac copiii altora. De fapt nu imi plac alții vorbind despre copiii lor. Cred ca e atât de puternic mirosul de orgoliu și lipsa de talent când povestesc niște banalități cu iz de breaking news încât îmi dă un puternic sentiment de repulsie. Pe de alta parte copiii sunt oarecum amuzanți, cel puțin la numite vârste. Iar ăia care nu sunt, nu sunt pentru că se simte în ei același orgoliu parental. Acea mandrie care se reflectă prin acte de răsfăț exagerate și în comportament handicapat al odraslelor. Pe mulți îi bântuie impresia de fulg de zăpadă special.

Acum e și vremea specifică. E ger și vânt, dar chiar și atunci când mergi pe jos există o cale să te încălzești. Răceala vremi dacă e privită cu atenție e învăluită în frumusețe. Chestie pe care nu o pot spune despre răceala sufletească. De aia nu prea te poți ascunde și frumusețea e un epitet ce lipsește cu desăvârșire de pe lista de specificații. Pare că spre deosebire de vreme pe aia ai putea încerca să o ignori, dar de cele mai multe ori e imposibil. Așa cum este imposibil să treci pe lângă un copil ucis cu bestialitate și să spui vii cu vii, morții cu morții.

Răceala sufletească cred că e cea mai urâtă fază în care poți ajunge, deși încearcă unii să o îmbrace într-o haina romanțioasă a suferinței. La final e urâțenie în formă pură.

La fel cum vremea rece răcește treptat totul în jur așa și răceala sufletească este contagioasă. Se ia și te afectează, e ca orice boală pentru care vaccinul se poate face doar înainte. Nu știu unde se fac astfel de vaccine și nimănui nu-i pasă decât atunci când e prea târziu. Poate nici atunci, unui suflet rece îi mai pasă de prea puține lucruri. Iar de alea de care îi mai pasă, îi pasă într-un mod diform, cel mai adesea.

Pitbull-ul e feroce atunci  când atacă dar când se joacă este la fel ca orice cățeluș. Sufletul rece și atunci când zâmbește, zâmbește rece, și atunci când se bucură se bucură trist. E iarna afară și ger și vânt dar urât e doar în interior.