Incredere

Atunci când te uiti în ochii cuiva se produce o comunicare nonverbală, de la suflet la suflet, de la sine la sine. Cu fiecare secunda care trece se dau mai multe măști la o parte. Până rămân doi oameni care se privesc în ochi și nu se mai gândesc la nimic.

Atunci spui eu sunt eu și dacă te accepți pe deplin poți să privești pe cineva în ochi fără să simți nici cea mai mică tendință de a pleca privirea.

A pleca privirea e doar rușinea pe care o resimți la un moment dat vizazi de tine în fața altora și în fața ta. De fapt în fața ta e primul și ultimul pas, tu nu te accepți așa cum ești și presupui că nimeni nu te-ar putea accepta așa. Monstrul ăla care ești impletitura aia de cine ești și în ce pozezi.

Dacă te forțezi să privești pe cineva în ochi nu înseamnă că te accepți mai mult, înseamnă că te forțezi să privești pe cineva în ochi. Mai sunt tehnici de a privi în ochi să fixezi centrul frunții astfel se creaza iluzia privitului în ochi fără ca în realitate să o faci. Găsesc asta cel mai idiot lucru cu putință.

Dacă vrei să faci din privitul în ochi un exercițiu de autoacceptare atunci când privești pe cineva în ochi simte cum stai gol în fața lui, nu fizic deși și ala e un exercițiu util, ci sufletește. Puneți sufletul pe tava în clipa aia, afirma cine ești. Vizualizează-te cu brațele larg deschise. Vezi ce simți.

Lumea e chinuită de multe complexe. Merg pe strada și oamenii întorc privirea chiar și când au la ochi ochelari de soare mați. Apogeul a fost acum câteva zile când o pisica la etajul 1 si se uita pe geam la mine și după câteva secunde a întors privirea. O fi fost coincidență sau m-a perceput ca pe o agresiune. Unele lucruri se întâmpla doar în capul tău și ce e cu asta? Important e că eu privesc în ochi cu atâta consecvență încât a devenit o a doua natură. E bine să fii tu.