Ce urat e la noi!

26 04 2011

Bă sincer vă zic, la noi e urât tare. Nu o zic la modul nervos sau să ne râdem. Pula mea, o zic la modul trist.

Când moare cineva e urât. Știu că nu e oricum un eveniment prea fericit dar oricum la noi e și mai rău. Toate obiceiurile pe care nu le mai înșir aici, să facă poze la mort si alte căcaturi transformă toată treaba în grotesc. Ținutul 3 zile în casă și boceala etc. După ce moare urmează mizerile alea de pomeni, care are avea și un sens dacă nu ar fi sufocate de atatea “reguli”. Se transformă și asta într-o procesiune jegoasă.

Mersul la biserica, e urât, mulțimea aia care se îmbulzește să fie pioasă înjurând obstacolele în drum.

Nunta e urâtă, tot materialismul în care e îmbrăcată și cum e transformată în moment de infatuare. Toata spoiala aia și tradiția jumate inventată, jumate improvizată. Pe care nu o simte oricum nimeni ca fiind a lui.

Politețea la noi e urâtă, de fapt politețea nu are nici o baza la noi. E doar un set de reguli pe care ne supărăm dacă nu sunt respectate. Fără să le mai judecăm fără să le înțelegem. E doar un test pe care îl trec adesea cei mai spălați pe creier dintre noi. Virtuoșii politeții sunt roboții secolului nostru.

Ospitalitatea la noi e de căcat. Nu e ceva frumos, e dusă la absurd. De fapt e cum să stresezi musafirul și să te spargi tu în figuri cu ce de chestii pui tu pe masă. Trebuie să îi bagi pe gât toate căcaturile fie că îi arde de ele fie că nu.

Petrecerile și sărbatorile la noi sunt de căcat. Constau în băut și mâncat ca proștii la date fixe. Niște oameni adunați ca să se strângă că așa se face. Subiectele sunt politica și bârfa în majoritaea lor covârșitoare.

Ieșirile în natură  de cele mai multe ori înseamnă același pișat ca și în casă doar că undeva pe iarbă verde.

Totul e același amalgam de falsitate și inconștiență. Lipsă de gust și de echilibru, dovadă pe superficialitate și perpetuare de reflexe.

Muzica noastră e stupidă de la manele până la house e trasa la indigou sau e lipsită de versuri de linie melodică de originalitate.

Toate astea in sine ar putea fi până la urmă înghițite, cu multă apă. Dar peste toate vine ingredientul magic, impresia de special. Bă, banalitatea și prostia nu a deranjat niciodată pe nimeni dar frate nu o arde la modul jmecher. Nu mai impinge tuturor sub nas normalitatea ta de căcat intins cu gletiera.

Nu există nici un prost la noi aici care să nu prezinte cel mai banal rahat despre el ca fiind o medalie luată pe frontul de est. Ca pe un act de un eroism cruntca. Cum a desfacut el cu cuțitul de la ungheră un T34 (tanc rusesc din al doilea razboi mondial sa nu căutati ampulea) și i-a mâncat echipajul.

Suntem cel mai plat clopot al lui gauss și din asta toți fac act de mandrie ca sunt aproape sus în gloata comună în care se scaldă. Modestia e ultima calitate în rastelul de valori, luava-aș rastelul în pulă. Nu sunt adeptul modestiei dar sunt adeptul raționalului. Bă cât de greu o fi să recunoști ca ești o furnică neînsemnată din puhoiul umanității. Că la modul competițional vorbind nu face să te măsori cu nimeni pentru că ești un nimeni. Suntem cu toții, nu e o rușine. Da’ să nu îndrăznești să spui cuiva acest adevăr. Ești nepoliticos, ești nasol, nu ești om se revolta “adică ce ești tu mai breaz”. Replici de trepanați obosiți de urmărit cuvinte așa că levitează pe lângă subiect ca musca pe lângă căcat, tangențial.

Să vezi un om autentic e o raritate mai mare ca un caștig la loto în alte zile decât cele de sărbătoare și de alegeri.

Mă obosiți din cale afară cu expoziția voastră de comun purtat pe tava de tabla mandrii nevoie mare că nu e de carton.  În jurul meu e o pădure de umbrare de acord cu ce am spus și ferm convinși că nu e vorba despre ei. Nu e coaie stai liniștit, e vorba de mine imi fac autocritică.

Era un țigan care cânta manele noaptea în parc și dupa ce zice “fără numar, fără numar” continuă “doar cu litere”. Aștia sunt prea proști ca să înțeleaga când sunt luați la pulă, sunt intangibili. Nu mă refer la țigani mă refer aici la noi. Sunt ai noștrii, să nu ne dezicem de ei, sunt frații noștrii și inevitabil ne molipsim cu toți unu de la altul pe colo pe colo. Pe la colțuri cum se zice.





Bad timing or hard training

14 04 2011

E un moment, prost ales, să îți rupi ceva când ești singur acasă. Chiar și un deget  amărât de la picior, care cred că e ce-a mai dezirabilă factură posibil. Dezirabilă pentru că încă te mai poți târâ cu o viteză de croazieră de 3 km pe ora și pentru că nu se pune în gips ci se leagă cumva de celelalte degete încă vioaie.

Oricum vei fi mirat de câte momente necesită participarea unui astfel de pricăjit la mers. Mirat în perioada asta se traduce prin pișat pe tine de durere. Bun, am trecut peste faptul că voi rata doua participări la niște concursuri din care unu chiar mă încânta în mod special. Dar sunt hotărât să întorc pronosticul medicului legat de participarea la alergarea montană de la moieciu.

Deci aici apare nevoia de ajutorul publicului. A mai avut cineva un deget de la picior rupt? Care sa nu fie ăla mare, că e mai utilizat? Eu l-am frânt pe vecinul din dreapta al celui mic. Doctorul a zis că vindecarea durează 3 saptămâni. Eu am stabilit că după 1,5 saptamâni să merg normal și după două să pot să alerg. Asta am stabilit mai mult în funcție de ce am eu nevoie decât pe premise medicale.

Ar fi bună totuși și o mărturie a cuiva care a mai trecut prin genul ăsta de fractură, inclusiv orice rețetă de grăbire a recuperării ce s-a verificat că funcționează.

Pe de altă parte orice scoatere din uz a unei părți componente fie ea și mai dispensabilă îți stimulează creativitatea. Chestile simple, până acum, încep să fie privite altfel și executate altfel.  Deci există și o parte educativă aici. Măcar ceva din pahar să fie și plin.

Voi lansa pariul cu mine pentru mers pe 22-23 si alergat pe 26 aprilie.

Si o sa inregistrez aici fazele prin care trec .

12.04 fracturat, durere suportabila mers schiopatat.

13.04 dimineata degetul s-a invinetit, umflat, intepenit, durere mare la calcat in pamant indiferent cum. Pus pansament.

14.04 durere doar la anumite pozitii care antreneaza si musculatura adiacenta.

15.04 pot sa conduc sa calc pe toata talpa și dacă merg foarte încet să nu prea se vade că schiopătez.

16.04 mi-am schimbat bandajul de unul singur degetul arata bine adică e drept, mi-am dat un reset de bios cu trei sticle de vin.

17.04 Nu am inregistrat nici o senzatie sistemul e încă oprit

18.04 Am început să mișc degetele în bandaj cu grijă să nu apară durere mă pot sprijini pe ele ușor. Acum trebuie să am grijă să nu forțez că deja nu mai suport bandajul.

19.04 Am fost la sala 10 minute de bicicleta eliptica, 8 minute de bicicleta stationara si 8 minute de banda cu 3 si 4 km la ora, apoi am schimbat bandajul si lucrurile aratau normal.

20.04 Ma jeneaza bandajul au aparut dureri si senzatii ciudate in picior de la mersul schiopatat.

21.04 Am inceput sa merg normal, daca ma concentrez.

22.04 Mi-am dat bandajul jos, nu il mai suportam simteam deja ca face mai mult rau decat bine

23.04 Pot sa ma ridic pe varfuri

24.04 Mersul schiopatat e mai mult psihic decat fizic.

25.04Pot sa consider ca mi-am atins obiectivul ca la 1,5 saptamani de la fractura sa merg, urmatorul este ca la doua saptamni sa alerg prima oara.

Am si alergat in seara asta am facut scari si am alergat in panta deci final de cronica. Inca mai doare la unele miscari dar e functional in 80 la suta din cazuri, daca nu se rupe de la efort consider povestea incheiata.





Melodie

8 04 2011

A Town Called Obsolete (Live) by Andreya Triana





Autocontrol

3 04 2011

Problemele de autocontrol pot avea cele mai ciudate forme. Așa cum pentru unele persoane este o dificultate să se abțină de la dulciuri sau de la alcool sau fumat, eu găsesc extrem de greu să mă abțin de la a face un antrenament pe care mi l-am programat în prealabil.

Până la urma cea mai grea bătălie este ce care ți se pare ție grea nu altuia. De asemenea acolo e locul real unde îți testezi capacitățiile și unde poți să te dezvolți cu adevărat. Nu consider că pentru un vegetarian convins este mare dificultate să se mai abțină de la carne. Nu e ca și cum duce o luptă zilnică cu pofta. În schimb pentru un carnivor convins este infinit mai complicat să mănânce chiar și o singură masă fără carne. Asta nu înseamnă că pentru a deveni cel mai puternic dintre tine și tine trebuie să nu depășești nici o slăbiciune pentru a fi mereu în luptă cu ele. La ce avocați suntem cineva cu siguranță s-a gândit și la asta.

Așa sa revenim la oile noastre. Mai precis eu la a mea. Înțeleg destul de bine nevoia de odihnă și de hrană a organismului. Înțeleg foarte bine că efortul în momente de insuficiente resurse nu ajută. Înțeleg că e nevoie doar de un impuls care să genereze creșterea și apoi odihna și alimentația realizează progresul. Darrrrrr, mereu e un dar, înnebunesc când îmi planific să urmez un anume program și din motive dincolo de capacitatea mea de control nu mai pot să duc planul la bun sfârșit.

Îmi dau seama și că practic în această situație am ajuns din cultivarea disciplinei și ignorarea din fașă a oricărei tânguieli și eschive din lene, iar asta ar trebui să fie ceva bun. Totuși cum nici o regulă aplicată orbește nu a ajutat niciodată pe un om nici disciplina în excess nu face excepție.

Până la umră nu există domeniu sau mod de acțiune pe care să o clasificăm stabilită și să putem închide ochii urmând-o orbește cu mintea odihnită.

De trei zile duc lupte continue cu mine în mintea mea. Negocieri nesfârșite și amânări ale acceptării realității. Că nu ma simt bine și nu pot să mă antrenez. Chiar dacă asta îmi dă toate planurile peste cap.

Înțeleg că ar fi bine să mă relaxez și să renunț la această rezistență în fața acceptării realității. Probabil că însăși această rezistență e cauza spirituală a problemei de sănătate cu care mă confrunt. Darrrrr sunt încăpățânat dincolo de rațiune. Nu în general, mă obsedațiilor, în general doar am dreptate.

Zici că se rupe ceva din mine, mă sfârșesc adlitera. E agresivitate în fața realității și în fața limitărilor mele. Asta mocnește acolo în străfunduri și acum rebufnește în momente de revoltă interioară.

Ce zic acum zic cu fruntea încruntată. Mă enervează și mă umple de draci starea de fapt a lucrurilor. Până la urmă sunt atât de slab. Totul e să știi pe ce pedală să apeși pentru a înțelege cât de infelxibili și adormiți suntem în ceeea ce facem.

Mai am de lucrat cu a învăța să dau drumul. Atât când vine vorba de posesiuni materiale cât și când vine vorba de imaginea pe care mi-am format-o despre mine. Aparent, deși mereu, mă văd lipsit de ambiții undeva acolo jos în negura subconștientului, dincolo de granițele rațiunii, fierbe un atașament copilăresc față de o imagine eroică. E o dorință de special, de cel mai bun, ascunsă sub toată liniștea mea mentală și politica mea neconcurențială.

Nu e îndreptată spre cineva exterior ci e focalizată către mine. Revine obsesiv același gând:

“Futu-te-n gură de mămăligă pune adidașii în picioare și ieși ACUM și aleargă până îți zic eu stop! Mă piși pe tusea ta și starea ta de pensionar. Marși la muncă sau crapă!”

Mi-a luat 3 zile să conștientizez asta sau să reconștientizez asta că memoria mea nu e chiar vârful tehnicii.

 





Re felatie

1 04 2011

Am pus și eu un cuvânt comercial în titlu să mă gasească googu mai ușor.

Bă deci când o relație se termină de cele mai multe ori nu se schimbă nimic. Se produce doar o aliniere a punctului de vedere, al unui participant în acea relație, cu realitatea existentă de mult. Așa că e nemotivată tristețea resimțită de cele mai multe ori. E ca și cum te oftici că ai înțeles.

Cred ca relațiile ar trebui să se termine cu o petrecere. Să îi zicem celebrarea dezmeticirii .

Sau poate e mai absurd. Tristețea pentru lunga  stare de autoamăgire în care s-a lenevit până atunci. Ce poate să fie mai absrud decât să te superi că ai fost pe un drum greșit? Nu e cam târziu și fară sens?

Mă rog, nu e treaba mea. De fapt, eu nu am nici o treabă cu nimic. Ăsta cred că e un fel de permis suprem de a aborda orice subiect. Nu credeți?

Cine e mai îndreptățit să disece ceva? Cel care e până la gât în căcatul respectiv sau unu care îl miroase de pe margine? Probabil că amândoi. E ia mai dă-i în pula mea și pe ăștia.

De unde stau EU se vede clar că amândoi au persepective oloage de membre complementare.

Oare câte or fi pe lângă mine și nu le văd. Irelevant, ceea ce e cu adevărat relevant este oare cât e pe lângă noi toți și nu vede nimeni.

Ia imaginați-va următorul scenariu. Fiecare e ca o mulțime, cum le desenai la algebra in clasele mici. Așa ca niște bule (o ardem 3d ca la IMAX). Si bulele astea se intersectează unele cu altele sau nu. Dar putem presupune că există și un spațiu neatins de aceste bule (bulel sunt în mișcare zic eu).

Undeva acolo sunt convins că mai e ceva zăpadă virgină. Necălcată de nici un bocanc înămolit. O țâță adolescentină ce tanjește să fie atinsă pentru prima oară. Un punct mai G ca g-ul îsăși. Un g de 11 m/s2 ca să împing metafora acolo unde nici o metafora sexuala nu a mai pus vreodată piciorul. Vorbesc prostii, încă de la forțele de frecare și emulsionare lubrefianților  fizica a abundat în tente sexuale.

Acum, ce te faci dacă ajungi în zona privilegiată? Presupunând că nu poți face celelalte bule să cuprindă această zonă. Să zicem că e pe un varf de munte și bulele grase nu pot să urce. O fi liftul blocat sau un afis cu accesul persoanelor neautorizate este interzis, înțelegeți voi.

Te poate satisface doar faptul de a face un ingeraș în zăpada neatinsă chiar dacă nu te vede nimeni? La modul carpe diem, clipa cu gust de eternitate? Sau te va stresa veșnic acel iz de nemurire pe care nu îl poți explica nimanui, acea stea din frunte pe sub fes?

Mă rog, ce treabă am eu cu ăștia? Întreb așa la modul retoric cum întrebi un prieten, când îi dai sticla poștită, pe o banca în parc. Apoi mă uit dupa femeie și arunc o glumă deochiată, destul de tare căt să o audă dar suficient de subtilă cât să nu aibă replică.

Oare Aristotel și Platon se delectau rațional la o pungă de semințe? Eu cred că era tare să ieși la o bârfă în parc, la miez de noapte, cu aristotel. Noaptea ca să reduci distragerile feminine de la problemele importante ale metafizicii. Vă dați voi seama cum ar fi să arzi un cui sub clar de luna cu Einstein? Câte mistere ale universului s-ar explica într-o șotie d-asta și apoi ar rămâne pierdute pe vecie?

Așa că tot sunt la momentul întrebărilor al căror răspuns putem doar să îl intuim. Oare bătrânul Einstein s-o fi scărpinat la coaie înainte să scrie revoluționarea E=mc2?

Dar despre toate acestea în emisiunea viitoare, sau la rubrica comentarii.