Când vrem mai mult

În încercarea, mai mult sau mai puțin coerentă, de autoperfecționare a fiecăruia există un punct de inflexiune (punct în care curba își schimbă sensul concavității). Nu vă gândiți la asta ca la un moment unic în timp. Poate că există mii de astfel de momente sau poate unul marcant.

Ceea ce încerc să spun este că atunci când vrei să evoluezi spiritual te vei lovi de conflicte interne. Modul cum le vei gestiona te va eleva sau din contră te va face să aluneci, cel puțin temporar,  pe o pantă nedorită.

Prin evoluție spirituală înțeleg orice ține de o etică personală, de o religiozitate anume, de o autocunoaștere. Orice proces prin care un om încearcă să șlefuiască ceea ce este în ceea ce consideră că ar trebui să fie. În cadrul acestui proces de transformare e axiomatică existența unui conflict. Conflictul dintre azi și mâine, dintre ego și suflet, dintre conștient și subconștient. Încă nu sunt hotărât cine cu cine e în conflict, diferite teori susțin diferite concepte. Toate au logica lor și dacă le citești și studiezi disparat te fac să spui evrika. Toate te ajută, toate te fac mai puternic și cred eu că te duc în același loc dar pe drumuri puțin diferite.

După ce am stabilit noțiunile cu care lucrăm acum să vorbim despre subiectul care mă interesează. Cum gestionăm conflictul, nu știu dacă există o cale unică potrivită pentru orice conflict un panaceu universal. Nu știu nici dacă ne-am dori să existe dar cred că o discuție de principii despre aceste conflicte ne poate ajuta uneori să nu ne mai afundăm în hăul deznădejdei.

1.  Primul pas și cel mai important este să acceptăm existența inerentă a acestor conflicte. Dacă vrei să fii mai bun în orice domeniu trebuie să accepți că e loc de îmbunătățiri. Să o accepți ca pe o realitate nu ca pe un fapt nefericit.Tu nu ești așa dintr-o nenorocire și e grav că ești așa, tu ești așa pentru că asta este realitatea. O supărare asupra stării tale de fapt este o piatră agățată de picior în cadrul acțiunilor care urmează.

2.  Al doilea pas absolut necesar în procesul de evoluție este dorința de schimbare. Dorința reală, nu cred că putem să ne schimbă interior dintr-o dorința „insuficient de proprie”. Schimbarea nu vine din dorința de a ajunge altfel, schimbarea vine din dorința de a fi acum altfel.

Să dau un exemplu pentru a nu lasa loc de confuzii. Dacă vrei să fii mai curajos înseamnă că vrei să poți înfrunta orice situație cu stăpânire de sine. Asta e scopul final. Dar pași intermediari necesari sunt înfruntarea fricilor punctuale, care te macină. Dacă tu nu ai dorința clară în tine de a lucra cu frica x și cu frica y atunci schimbarea, dobândirea liniștii interioare nu este posibilă. Dacă tu îți dorești cu ardoare să atingi idealul suprem dar nu vrei nici o secundă să parcurgi drumul înseamnă că de fapt nu ești încă pregătit pentru asta.

3. Al treilea pas rezultă din primii doi, și este sinceritatea în fața ta. Un proces de transformare interioară nu permite autoînșelări. Nu poți să ajungi undeva cu o busolă defectă. Poți să bântuiești deșertul în lung și în lat în schimb. Poți deveni un maestru al supraviețuirii în deșert. Sunt oameni foarte carismatici acești beduini ai deșertului interior. Pot susține conversații minunate despre cum poți găsi apa, despre când e bine să mergi și când nu dar nu te pot ajuta să ieși din deșert.

Atunci cine te poate ajuta? Pai eu sunt convins că avem cu toții o busolă proprie. Făcută special pentru noi, singurul instrument cu adevărat util. Într-un moment de sinceritate pură fiecare dintre noi poate să răspundă la orice întrebare își pune legată de următorul pas necesar în evoluția lui personală. Dacă este dispus să facă sau nu acel pas asta e momentul apariției conflictului. Dar nu ar trebui să fie așa. Dacă eu știu unde trebuie să calc acum nu înseamnă că ăsta e și momentul în care trebuie să calc. Până nu simt că și vreau să înaintez nu e timpul. E bine că știu unde nu trebuie să mă supăr pe mine că nu pot. Asta e realitatea mea. Aceștia sunt pași  dar nu sunt gata să îi fac, simpla acceptare a faptului că îi cunosc mă aduce mai aproape de posibilitatea înaintării. Unii pășesc forțat pentru că trebuie. De fapt pasul ăla nu a fost niciodată făcut. Ba din contră ai construit o clădire ce se dorește înaltă și ai omis să pui o cărămidă la bază. Ori se va nărui construcția ori o vei desface cărămidă cu cărămidă pentru a umple și locul acela.

Așa că vinovăția, pentru că nu ești dispus să faci ceva, nu e necesară dar sinceritatea în ce privește ce trebuie să faci și dacă vrei cu adevărat să o faci este absolut necesară.  Nu există, vreau să ajung în vârf dar să nu urc muntele. Vârful există doar pentru cine a urcat. Vârful nu e disparat de munte, fără munte vârful e doar o vedere pe care o cumperi de la colț cu imaginea de sus. Cine a urcat un munte nu poate spune că suferă comparație ce vezi de sus cu ce vezi privind vederea. Iar cine a urcat cu telecabina nu poate să spună că vede de sus ce vede acela care a urcat pe jos. Sunt lucruri inexplicabine dar o data cu parcurgerea unui drum ți se lărgește capacitatea de a procesa ce te așteaptă în vârf.

Pe scurt: vrei mai mult, trebuie să fii sincer și să vezi dacă vrei să mergi acolo Dacă nu, nu e nici o problemă! Acordă-ți timpul să stai pe loc până când în tine va apărea acel VREAU. Ala e singurul garant al autenticității transformării. Vinovăția și forțarea sunt trasee ocolitoare care de multe ori te rătăcesc iremediabil.