Bilanț

27 de ani m-am definit prin ceea ce îmi place dar mai ales prin ceea ce nu îmi place. De mai bine de un an mă chinui să schimb acest obicei. Dezvățul este o practică anevoioasă, uneori chiar dureroasă. M-am obișnuit atât de mult să critic să judec să resping încât a devenit o a doua natură pentru mie.

Dacă suntem ceea ce gândim și cum se pare că întradevăr “cel mai rezistent parazit e o idee” modul meu de a vedea lumea și viața mi-a adus un deserviciu semnificativ.Felul cum am înțeles eu modestia, ca o virtute pozitivă, manifestată printr-o neîncredere activă în orice acțiune până nu am văzut un efect pozitiv. Am fost ca un cal care a alergat cu zăbala adânc înfiptă în maxilar. Aparent nu îl încurcă la mișcatul picioarelor dar cu siguranță îi scade determinarea. Am fost sceptic și critic cu tot ce e în jurul meu până a devenit o a doua natură, inevitabil am fost la fel și cu mine, sau poate a fost invers.

Mie să îmi dați banii înapoi pe bilet :D!!!

Solitudine

Am terminat desenul nr.9

Am folosit creioane B7,B5,B1, guma plastica si guma normala, un disc demachiant si un stump, pe hartie fabrino de 120g format A4.

Cum ne privim părinții?

A îți respecta părinții și a avea grija de ei, este o îndatorire pe care nu ne-o respectăm mulți dintre noi.

Eu mă includ în această categorie de oameni.  Până nu demult am considerat că nu am nici o datorie specială față de părinți. Am considerat că dacă părinții au vrut copii (sau i-au făcut accidental, cazul meu) e datoria lor să aibă grijă de ei. Fapt ce nu mă obligă pe mine personal la nimic. M-am considerat îndreptățit să iau. I-am taxat pentru defecte și le-am recunoscut calitățiile. Am fost poate majoritar obiectiv și corect în evaluările mele. Dar acum îmi dau seama că am greșit.

Fiecare avem părinții pe care îi merităm. Avem părinții de care avem nevoie pentru a evolua spiritual pe drumul nostru. A te dezice de părinții tăi când greșesc față de tine sau de altcineva e același lucru cu a te dezice de tine. A respinge bucăți din tine. Legătura e prea strânsă și conflictele exterioare cu părinții nasc inevitabil conflicte interioare, simplu de identificat prin suferințe fizice.

Știu că tendința este să consideri că nu ai nici o vină când ai părinți “răi”. Știu că tendința este să ne considerăm victime ale sorții și ale cruzimii sau nepăsării divine. Pe cei care cred așa nu voi încerca să îi conving de contrariu, din două motive simple.

– Nu există dovezi palbabile de necombătut sau de neignorat care să sprijine o astfel de teorie, cel puțin eu nu le-am găsit.

-Poate că eu mă înșel și merg pe o cale greșită, poate că ei au dreptate și ne tragem din maimuță. Nu știu cu altă siguranță decât ce simt în “inima” mea. Acesta este un argument suficient pentru mine, dar insuficient prin prisma mea pentru a încerca să conving pe altcineva.

Deci pentru sceptici nu am decât o rugăminte, să se gândească la ce scriu acum și să încerce să suprapună peste situații experimentate de ei.

Pentru cei care cred că responsabilitatea vieții lor li se află în palme, de la cel mai insignifiant fapt până la naștere și moarte, voi încerca să structurez ideiile la care am ajuns până acum.

Părinții noștri sunt perfecți pentru noi.

Părțile lor negative sunt lecțiile noastre de viață. Modul cum le înțelegem ne va produce suferință dar și înțelepciune. Ne va clădi în ceea ce suntem, într-un mod dureros, e adevărat. Durerea, poate avea și o parte bună  dacă vom răspunde cu iubire sau ne va distruge dacă ne vom opune lecțiilor. Alegerea ne aparține, cade sub auspiciile liberului arbitru. Punctual nu există rețetă unică despre cum să îți iubești părinții sau cum să răspunzi lecțiilor. E școala fiecăruia cum să răspundă la nivel fizic cu reacții fizice și cum să îți păstrezi iubirea în sufelt.

A respecta și a îngriji un părinte devotat și minunat e un lucru ușor, valorea adevărată ți-o demonstrezi când reușești să o faci pentru un părinte dificil. Dacă nu o faci cu iubire în suflet e inutil, pentru a găsi resursele să răspunzi cu iubire unei fapte ce te agresează e nevoie de a asimila multă înțelepciune de viață. Pe care altfel nu ai cum să o înglobezi în tine. Multe religii încearcă să o explice dar numai viața poate să te învețe asta cu adevărat.

Există multe situații absurde aparent, pe care personal nu știu cum să le explic fără acceptarea existenței unei datori karmice. Eu sunt un om pragmatic, și observațiile pe care l-am făcut au ca scop furnizarea unei vieți mai fericite. A ignora înțelepciunea civilizatiilor antice pentru simplul fapt că erau mai puțin evoluați tehnic e o greșeală. Ei erau mult mai atenți la experiență și multe aspecte le-au observat bine chiar dacă modul cum și l-au explicat era defectuos. Nici azi nu se știe exact cum funcționează aspirina dar observi că face bine. Multe religii, tradiții și culturi acordă o atenție deosebită relației dintre părinți și copii.

Creștinismul spune: “respectă pe mama și pe tatăl tău ca să îți fie și ție bine”. Japonezii acordau părințiilor mare respect. Bioenergeticienii afirmă că între părinți și copii sunt legături puternice ce rezistă și după moarte. Multe boli pot provenii din cauza confictelor nerezolvate între părinți și copii. Mie îmi par multe idei care converg.

Relația cu părinții oricum merită mai multă atenție și deschidere decât îi acordam eu până acum. Vina e ceva greu de stabilit, prin prisma efectelor. Uneori un rău are o parte buna mai mare decât multe “bine-uri” =)).

Studiați!

zâmbesc….

Alt copil frumos

Desenul Nr.8

Am folosit un pix creion pentru schita si un creion mecanic cu mina B3, de asemenea si un „stump”.

Pentru a realiza schița m-am ajutat de un grid pus sub foaie.

Ai două cozi, șapte picioare și mama aia a ta e țigan… Ba tu!

Cum e corect, bine, productiv, să răspunzi la o jignire?

E o întrebare la care de mult timp caut un răspuns care să mă satisfacă. Am trecut prin mai multe faze și nici una până acum nu mi-a adus o liniște sufletească post factum. După nici una din ele nu m-am simțit ca si cum asta e am făcut ce trebuia.

[Să stabilim ca vorbim aceiași limbă, o jignire înseamnă o acuzație jignitoare și falsa conform propriilor credințe. Adică dacă ești prost și își zice cineva că ești prost nu e o jignire e o constatare. Dacă în schimb unu îți taie calea când ai prioritate si strigă la tine că ești un sofer prost aia ar putea să fie o jignire.]

1. Am ignorat jignirea, m-am făcut că nu am auzit sau nu am avut nici o reacție. Asta cel puțin pe moment, apoi mi-a părut rău, am strâns dușmănie împotriva celui ce m-a jignit. Am așteptat să mă răzbun mi-am dorit răul respectivului. Nu cred că mai are sens să spun de ce e cea mai proastă variantă.

2. Am jignit și eu dacă se poate mai rău, m-am certat cu respectivul și poate am rupt relațiile. Iar o variantă foarte proastă pentru că deși el a început reacția prea brutală m-a făcut tot pe mine să pic ca fiind ăla răul. Plus că poate jignirea nu a fost suficientă cât să îmi doresc să rup relațiile. Nu mai spun că dacă s-a dovedit ulterior că jignirea era corectă (fapt ce se mai întâmplă) orgoliul nu te mai lasă să recunoști.

3. Am răspun cu aceiași monedă. Am jignit fix cu aceleași cuvinte fix cu aceleași argumente. Cum ar veni am pus persoana în cauză în fața propriilor acțiuni. Deși aparent e o metodă bună, de fapt nu funcționează. Cel care a jignit se va simți atacat și nu va aprecia ca fiind just modul în care i-ai răspuns. El va începe să te jignească mai rău și deși tu îi vei raspunde cu moderație se va îngrozi la auzul replicilor tale ignorând cu desăvârșire ceea ce a spus el până atunci. Efectul e același ca la cazul anterior rupere de relații și blocaj în a recunoaște ce și cum, ulterior.

4. Ar mai merita și asta menționată deși s-a ajuns mult prea rar la ea. La o jignire am răspuns cu o provocare puternică. O invitație la o confruntare fizică pentru a stabili astfel  cine are coaiele mai mari. Nu mai are sens să explic de ce nu e bine. O bătaie prezintă riscuri medicale sau penale plus alte urmari destul de neplăcute. Nu mai zic că nu poți să îi bați pe toți.

Am de gând să abandonez toate aceste metode (sper că fierberea sângelui îmi va permite). Logica ar fi următoarea. O jignire e o provocare, o tendință a cuiva de a te scoate din echilibru sau o acuză. Dacă e adevărată fie ea și jignitoare trebuie să mi-o asum. Până la urmă nu forma în care vine e important cât conținutul. Dacă e falsă atunci ar trebui să nu te scoată din echilibru. E pur și simplu o afirmație falsă și chiar dacă e făcută în văzul lumii nu există motive să te provoace cât timp tu ști mai bine cum stau lucrurile. Dintr-o poziție de calm și echilibru poți răspunde liniștit provocării fără să jignești. Dacă respectivul înțelege că a greșit ai avut de căștigat, dacă nu și dacă situația permite poți să ieși din confilict iar dacă nu se poate vei acționa în apărarea intereselor tale mult mai bine cu ajutorul unei liniști mentale.

Deși reacția în cazul din urmă este mult mai scăzută totuși nu îți va genera sentimentele de răzbunare. Pentru că tu fiind sigur pe tine în așa măsură în cât remarcile unei terțe persoane să nu te atingă practic nu ai fost rănit. Răspunzând echilibrat vei avea mai multe sanse să înțelegi de unde a pornit jignirea și să clarifici aspectul, de așa manieră, încât respectivul să priceapă unde a greșit.

Eventualele persoane ce asistă (factor care de multe ori ne forțează la replici dure) vor trece brusc de partea ta când vor vedea stăpânire de sine și calm. Un avocat mult mai bun decât o jignire. O contrajignire pare mai mult o apărare, iar un om ce consideră că nu corespunde caracterizării (defectuase) făcute de altcineva nu are motive să se apere.

A se observa că nu exclud la final o reacție de orice natură pentru a îți proteja interesele sau integritatea. Ceea ce vreau să subliniez este că în interiorul tău trebuie să nu fi afectat de cuvinte jignitoare. O jignire e o sansa de a îți cerceta caracterul și de a îți dovedi ție și implicit celor din jur cine ești. Adevărata putere vine din  a găsi cel mai benefic mod de a rezolva o problemă.