Bă mă enervez, adică ce nu pot și eu să scriu ceva hartistic. Cum ar veni o proză sau o poezie… ceva.
O mizerie plină de metafore și hiperbole personificate în fel de fel comparații? Să-ți arăt.
Într-o seară sublimă de mai, cu cer senin și atmosferă răcoroasă, ultimele persoane se retrăgeau spre casă. Se scurg pe aleile parcului asemeni unor furnici ce străbat poteci invizibile pentru un observator de alt ordin de mărime, mergând mai mult sau mai puțin grăbiți dar cu aceiași viteză medie pentru același observator distant.
Fiecare își ducea drama sau bucuria sa. Fiecare pășea așa cum îl îndemna reflexul necondiționat dobândit în viața trăită până atunci. Sau poate pășea reglându-și pasul după partenerul de plimbare. Fiecare gest apoteotic sau nesemnificativ poartă cu sine tot atâta informație codată. Minunea aceasta e în schimb umbrită de banalitatea acestui fapt.
În fiecare clipă, fiecare om, trăiește procesul decizional și creativ prin care se construiește această realitate observabilă și realitate neobservabilă mult mai complexă după unii “autori”. Permanenta repetiție a acestui fapt îl duce în frivol. Rareori când rațiunea simplistă a “furnicilor” reușește să întrezărească succesiunea cauză-efect și efectul se plasează în zona materialității considerată semnificativă(moarte,îndragostire,ruinare etc.) atunci este sesizat procesul creației continue în care ne aflăm cu toții.
Atunci cineva se prosternează în fața acestui miracol și îl strigă cu voce tare. Dar cum lumina fulgerului nu a fost observată decât de un individ ceilalți vor privi cel mult curioși manifestările postume ale observatorului.
Vântul continuă să adie printre crengile copacilor făcând foșnetul frunzelor să se împletească într-un freamăt unifom. Devine imposibil să separi sunetul fiecărei frunze. Să îl asculți și să alegi frunza cea mai melodioasă. Oricum această sarcina complicată de a separa fiecare sunet mai este demotivat și de faptul că freamătul mediei nu reușeșete să ne trezească interesul. Nu naște o speranță ca ar exista o frunză deosebit de melodioasă ce ar putea să răsplătească această strădanie prin extraordinarul unui moment efemer.
Zgomotul de fond deși probabil că are toate componentele unei melodii desăvârșite prin simpla dezordine a lor (a componentelor) devine lipsit de valoare. Valoare pentru un sistem relativ/subiectiv de valorificare. Dar putem să considerăm că fiecare parte în sine ar fi lipsită de valoare prin simplul fapt că ele există atunci punctual într-o proastă poziționare temporală? Oare melodia desăvârșită ce este formată din milioane de sunete fără valoare de unde și-ar trage valoarea atunci?
Nivelul de valoare ar trebui să vină de la sursa melodiei care în fază incipientă ar putea să fie un instrument muzical. Dar un instrument muzical nu are valoare în mâna unui afon. Atunci normal ar fi să ridicăm valoarea la nivelul celui care mânuiește instrumentul. Ne vom lovi atunci de misterul identificării valorii în situația unei orchestre. Va translata spre dirijor spre compozitor dar în același timp parca am înclina să o plasăm măcar parțial si asupra membrilor orchestrei.
Atunci ne reîntoarcem la întrebarea inițială și imposibilitatea dobândirii unui răspuns clar aruncă incertitudini asupra sistemului de valori la care ne referim.
Niște concluzii se observă de aici, că fiecare element e fundamental important în întregul ansamblu dar cu cât ne depărtăm de secena tindem să acordăm mai puțină importanță părților și să valorificăm ansamblul. Astfel pentru a stabili ce merită și ce este de valoare avem ca și constrângere critica să ne aflăm în poziția corectă. Dar vin eu cu o întrebare:
Oare când vezi ansamblul mai de sus nu cumva ești tranzlatat pe o poziție superioară? Dar a vedea de sus fără să înțelegi și subsistemele componente te face să absorbi să zicem aceeași cantitate de informație ca un privitor inferior. Deci nu cumva singura posibilitate reală de a îți modifica poziția este de a putea să procesezi o cantitate mai mare de informație? Practic să poți să apreciezi și poza cea mare și pixelii. Dar când ești un pixel cum te poți oare detașa de aprecierea subiectivă a poziției tale si a culorii tale și să apreciezi și pixelul de lângă pentru rolul său în poza cea mare?
Nu cred că poți să o faci până nu reușești să te eliberezi de atașamentul față de culoarea ta. Practic să elimini sistemul de valori de la nivelul pixelului și să folosești sistemul fotografului.
Nu era vorba despre asta la început, de fapt era vorba despre cuvinte pe hârtie dar cumva gândurile s-au imprimat peste aceste cuvinte și le-au dat o aranjare relativ unică în acest moment. Cu nimic mai semnificativă decat forma prezentă într-un univers paralel în care fraza a 7-a s-a terminat altfel generând un efect de domino asupra întregii succesiuni de gânduri.
Rezultatul este diferit sau identic în funcție de rezoluția la care este redată scena. Efectele pot fi aceleași sau complet diferite în egală măsură. E doar informație sau energie daca vreți, în mișcare clocotitoare. Întrebarea e, la ce nivel poți să te ridici ca să o privești sau să te cobori, pentru că nu există sus și jos? Există doar o sete de cunoaștere sau o nevoie inexplicabilă de a vede mai mult de a capta mai multă informație.
De ce? Care e motorul? Să mă fut dacă știu.
Bine, să mă fut și dacă nu știu că totul devine irelevant dacă mă fut. Probabil o reminescenta a animalului ancestral ce luptă orbește pentru supraviețuirea speciei. Orbește pentru ca ar fi mai ușor dacă ar da prezervativul jos.
Irelevanța oricărei afirmații paralizeză în tine producerea cauzalității. Singurele acțiuni care le poți intreprinde fără să te izbească lipsa unui sens sunt cele instinctive. Dar privind mai profund problema ajungi la o slabiciune a demonstrației și anume cum poți să spui ce e relevant dacă tu nu ai un sistem de valori clar.
Deci scriu foarte bine da???? Doar că nu sunt înțeles.
Comentarii recente