Cine mă nu scrie frumos???

Bă mă enervez, adică ce nu pot și eu să scriu ceva hartistic. Cum ar veni o proză sau o poezie… ceva.

O mizerie plină de metafore și hiperbole personificate în fel de fel comparații? Să-ți arăt.

Într-o seară sublimă de mai, cu cer senin și atmosferă răcoroasă, ultimele persoane se retrăgeau spre casă. Se scurg pe aleile parcului asemeni unor furnici ce străbat poteci invizibile pentru un observator de alt ordin de mărime, mergând mai mult sau mai puțin grăbiți dar cu aceiași viteză medie pentru același observator distant.

Fiecare își ducea drama sau bucuria sa. Fiecare pășea așa cum îl îndemna reflexul necondiționat dobândit în viața trăită până atunci. Sau poate pășea reglându-și pasul după partenerul de plimbare. Fiecare gest apoteotic sau nesemnificativ poartă cu sine tot atâta informație codată. Minunea aceasta e în schimb umbrită de banalitatea acestui fapt.

În fiecare clipă, fiecare om, trăiește procesul decizional și creativ prin care se construiește această realitate observabilă și realitate neobservabilă mult mai complexă după unii “autori”. Permanenta repetiție a acestui fapt îl duce în frivol. Rareori când rațiunea simplistă a “furnicilor” reușește să întrezărească succesiunea cauză-efect și efectul se plasează în zona materialității considerată semnificativă(moarte,îndragostire,ruinare etc.) atunci este sesizat procesul creației continue în care ne aflăm cu toții.

Atunci cineva se prosternează în fața acestui miracol și îl strigă cu voce tare. Dar cum lumina fulgerului nu a fost observată decât de un individ ceilalți vor privi cel mult curioși manifestările postume ale observatorului.

Vântul continuă să adie printre crengile copacilor făcând foșnetul frunzelor să se împletească într-un freamăt unifom. Devine imposibil să separi sunetul fiecărei frunze. Să îl asculți și să alegi frunza cea mai melodioasă. Oricum această sarcina complicată de a separa fiecare sunet mai este demotivat și de faptul că freamătul mediei nu reușeșete să ne trezească interesul. Nu naște o speranță ca ar exista o frunză deosebit de melodioasă ce ar putea să răsplătească această strădanie prin extraordinarul unui moment  efemer.

Zgomotul de fond deși probabil că are toate componentele unei melodii desăvârșite prin simpla dezordine a lor (a componentelor) devine lipsit de valoare. Valoare pentru un sistem relativ/subiectiv de valorificare. Dar putem să considerăm că fiecare parte în sine ar fi lipsită de valoare prin simplul fapt că ele există atunci punctual într-o proastă poziționare temporală? Oare melodia desăvârșită ce este formată din milioane de sunete fără valoare de unde și-ar trage valoarea atunci?

Nivelul de valoare ar trebui să vină de la sursa melodiei care în fază incipientă ar putea să fie un instrument muzical. Dar un instrument muzical nu are valoare în mâna unui afon. Atunci normal ar fi să ridicăm valoarea la nivelul celui care mânuiește instrumentul. Ne vom lovi atunci de misterul identificării valorii în situația unei orchestre. Va translata spre dirijor spre compozitor dar în același timp parca am înclina să o plasăm măcar parțial si asupra membrilor orchestrei.

Atunci ne reîntoarcem la întrebarea inițială și imposibilitatea dobândirii unui răspuns clar aruncă incertitudini asupra sistemului de valori la care ne referim.

Niște concluzii se observă de aici, că fiecare element e fundamental important în întregul ansamblu dar cu cât ne depărtăm de secena tindem să acordăm mai puțină importanță părților și să valorificăm ansamblul. Astfel pentru a stabili ce merită și ce este de valoare avem ca și constrângere critica să ne aflăm în poziția corectă. Dar vin eu cu o întrebare:

Oare când vezi ansamblul mai de sus nu cumva ești tranzlatat pe o poziție superioară? Dar a vedea de sus fără să înțelegi și subsistemele componente te face să absorbi să zicem aceeași cantitate de informație ca un privitor inferior. Deci nu cumva singura posibilitate reală de a îți modifica poziția este de a putea să procesezi o cantitate mai mare de informație? Practic să poți să apreciezi și poza cea mare și pixelii. Dar când ești un pixel cum te poți oare detașa de aprecierea subiectivă a poziției tale si a culorii tale și să apreciezi și pixelul de lângă pentru rolul său în poza cea mare?

 Nu cred că poți să o faci până nu reușești să te eliberezi de atașamentul față de culoarea ta. Practic să elimini sistemul de valori de la nivelul pixelului și să folosești sistemul fotografului.

Nu era vorba despre asta la început, de fapt era vorba despre cuvinte pe hârtie dar cumva gândurile s-au imprimat peste aceste cuvinte și le-au dat o aranjare relativ unică în acest moment. Cu nimic mai semnificativă decat forma prezentă într-un univers paralel în care fraza a 7-a s-a terminat altfel generând un efect de domino asupra întregii succesiuni de gânduri.

Rezultatul este diferit sau identic în funcție de rezoluția la care este redată scena. Efectele pot fi aceleași sau complet diferite în egală măsură. E doar informație sau energie daca vreți, în mișcare clocotitoare. Întrebarea e, la ce nivel poți să te ridici ca să o privești sau să te cobori, pentru că nu există sus și jos? Există doar o sete de cunoaștere sau o nevoie inexplicabilă de a vede mai mult de a capta mai multă informație.

De ce? Care e motorul? Să mă fut dacă știu.

Bine, să mă fut și dacă nu știu că totul devine irelevant dacă mă fut. Probabil o reminescenta a animalului ancestral ce luptă orbește pentru supraviețuirea speciei. Orbește pentru ca ar fi mai ușor dacă ar da prezervativul jos.

 Irelevanța oricărei afirmații paralizeză în tine producerea cauzalității. Singurele acțiuni care le poți intreprinde fără să te izbească lipsa unui sens sunt cele instinctive. Dar privind mai profund problema ajungi la o  slabiciune a demonstrației și anume cum poți să spui ce e relevant dacă tu nu ai un sistem de valori clar.

Deci scriu foarte bine da???? Doar că nu sunt înțeles.

Papucei

Desenul nr.5

De acum voi da mai multe date tehnice pentru cei interesați.

Desenul a fost realizat folosind creioane KOH-I-NOOR de urmatoarele durități HB,B,B3,B6, o gumă de șters normală și o gumă plastică (cred că așa se numește) cretacolor kneaded eraser.

Am folosit hartie de schiție fabrino de 120g format A4. Timp aproximativ de lucru 6 ore.

Cum să rupi cercul vicios al stresului?

Îmi e frică să zic hop. Am avut o perioadă foarte de căcat, mi-a mâncat stresul zilele.

E foarte dubios cum aluneci dintr-un calm total într-o agitație absurdă fără măcar să poți pune concret mâna pe motiv.Dacă aș fi auzit pe cineva spunând asta nu l-aș fi înțeles. Adică așa o zi proastă are toată lumea dar 2, 3 săptămâni…

Problema e că nu am realizat cum a început derapajul și care e sursa. Nici acum nu știu de unde vine, dar mi-am luat o zi liberă, vineri și parcă m-am mai odihnit.

Stresul ăsta te scote din ritm pe toate părțile. Cel mai nașpa e că te înrăiește, nu mai ai răbdare cu cei din jur începi să te comporți irațional. Cel mai puternic factor de stres după câte am văzut eu este aglomerarea programului.

Nu mă refer doar la lucruri pe care “trebuie” să le faci. De multe ori ne aglomerăm programul cu activități plăcute până când nerealizarea lor devine un factor de stres.

Îți propui să mergi într-un club să zicem sau să mergi la un sport. Ceva ce în general chiar îți face plăcere, dar în condițiile date nu mai găsești timp sau energie pentru această distracție. În momentul acela, pentru mine cel puțin, distracția asta pentru care încep să nu mai am loc devine un stres. Devine un “trebuie”. Cu cât mai multe trebuie acumulez cu atât mai multe resurse intelectuale îmi țin ocupate. Cumva la fiecare câteva minute îmi vine în minte unu dintre aceste trebuie și mă smulge din prezent aruncându-mă într-o planificare fără șanse de succes. Când planurile nu se așează începi să devi preocupat de asta, începi să te focusezi mai mult la cum să le rezolvi decât la cum să rezolvi corect ce ai în fața ta în momentul prezent. Oamenii care interacționează cu tine practic te distrag de la planificările tale mentale și astfel ajungi să nu mai ai răbdare cu ei.

Nu mai ai chef să nu îți citească gândurile, să nu îți înțeleagă jumătățile de propoziții verbalizate sau privirile. Simți că toată lumea e împotriva ta că nu îți lasă nimeni un moment de respiro. Practic pășești într-un cerc vicios în care tu respingi orice posibilitate de a ieși din el pentru că nu ai timp de ea.

Așa că mi-am luat o zi liberă să fac un week-end de 3 zile și normal că aveam programat în el o ieșie la munte și una la pescuit ce se suprapuneau. Le-am anulat pe amândouă și m-am simțit de parcă mi-a ridicat cineva o piatră de pe piept.

Am petrecut 3 zile fără nici un program, am făcut doar ce am avut chef și când am avut chef. Știți ce? A fost foarte bine, parcă am dat un reset. Nu am făcut nimic special am văzut seriale, am mâncat prin oraș, m-am futut ca în luna de miere :D, m-am plimbat și am dormit la ore nepotrivite doar pentru că atunci mi s-a făcut somn.

Mi-am recăpătat calmul și sper că am iar forță de a rezolva problemele cotidiene în ordinea priorității lor.

Voi cum spargeți cercul?

Oare funcția de părinte implică și o atrofiere a creierului?

Scriu acest articol mai ales pentru mine. Să îmi aduc eu aminte ce să nu fac când mi-o veni sorocul să mă dedublez pe căi naturale.

Orice om rezonabil și echilibrat devine un bou idiot când devine părinte cu accentul pe “părintă”.

Întâi să elucidăm câteva adevăruri simple ,ce brusc devin opace, o dată cu apariția sentimentului de posesiune asupra unei noi jucări.

Al tău nu e cel mai frumos. Nu există cel mai frumos și oricum acolo în vârful piramidei (d-aia e și vârf) sunt puține locuri. Cel mai probabil tu nu ai nimerit acolo. Statistic vorbind dacă ai nimerit oricum sunt foarte slabe șansele să se vadă la vârste fragede gen <an .

Deci chestia aia cu limba scoasă care face clăbuci nu e frumoasă. E amuzantă, haioasă poate (deși mare majoritate sunt destul de dubioși) dar până la frumos e cale lungă.

Al tău nu e cel mai deștept. Nu există cel mai deștept și de altfel nici deștept nu e ce crezi tu. Că îți zice ție mamă nu înseamnă că e deștept.

În același ton al tău are putea să fie stresant, enervant, nepoliticos stupid… ca și tine etc. Mare majoritate, sunt așa că statistic ai șanse maxime să tragi lozul cel “mare”.

Alt aspect în care niște oameni aparent normali dovedesc o idioțenie ieșită din comun este alegerea  numelui.

Numele care simbolizează cai verzi pe pereți citiți  în dicționarul chinezesc sunt de căcat.

Numele nu va simboliza ce visezi tu, frumusețe sau demnitate sau că are trei oua (decât în gură dacă îi pui lolita. Un nume frumos de altfel dar ales din belșug ca nume de scena. Până a intrat în “cultură” conotația lui porno). Numele va simboliza ce vor crede cei 30 de prieteni/colegi lipsiți de ideile voastre de mărire. Numele va fi împins pe cât posibil către ceva bun de batjocură. Așa că strategia asta naivă de a pune un nume falnic nu ridică pe nimeni ci în general îl transformă într-un copil cu probleme psihice. Pune-i două trei nume, să aibă de unde alege, dacă voi sunteți retardați și măcar unul din ele să fie un nume neutru.

Gusturile voastre nu sunt mișto. Încercați să înțelegeți, sunteți niște boi subiectivi lăsați copilul să aleagă ce îi place. Dacă tu ești un fan răsuflat al unei formații rock nu înseamnă că e cool, să îi pui din fașă să asculte mizerile tale. Muzica ta “grea” (un căcat de expresie de altfel, muzica nu e problemă coaie să o rezolvi) grea înseamnă că ești un dezaxat. Muzica e o artă dacă e frumoasă place la toți dacă o înțelegi doar tu ai o problemă.

Cercei în ureche, tatuaje, tunsori muiste și alte manifestpări ale proastei înțelegeri a relației părinte copil sunt abuzuri.

Copilul nu e al tău, muie obosită ce ești. Nu e ceva ce ai căcat tu ca să îți faci mâna de neadaptat pe el. Să ai pe cineva care să te facă să te simți important pentru ca nu poate să plece.

Copilul e o entitate cu drepturi egale, un suflet, tu ai privilegiul să îl aduci pe lume. Trebuie să îl tratezi cu respect și să îi dai voie să se manifeste. Dacă vrea el să își facă chică lasă-l să își facă când o putea să aleagă singur. Arată-i multe dar impune-i puține.

Copilul tău va minți, va face prosti, va fi rău și încă 1000 de astfel de căcaturi. Nu anturajul e de vină. Tu ești de vină. Dacă erai tu mai deștept își alegea altfel prietenii.

Toate astea vin din obsesia lui special. Obsesia lui special e generalizată. Toți vor să aibă ei cel mai cel. Băgați-vă mințile în cutia aia goală! Special înseamnă rar, când e cu adevărat special se minunează lumea și singură. Nu e nevoie să sugerați voi. În altă ordine de idei special nu implică fericit,  de fapt e cam invers. Dacă nu ați fi așa de îngâmfați și v-ați gândi o clipă și la ce simte și el nu v-ați mai căca atât pe voi cu acest special. Mai mult îl faceți să sufere, pentru că nu vă poate satisface visele izvorâte din fudulie, decât să îl ajutați.

Emoțiile sunt ca vinul.

Că emoțiile sunt ca vinul e o comparație o înșiruire de cuvinte o pierdere de timp. Ce contează e cum tratezi tu vinul. Ești un bețiv sau un degustător. Bețivi sunt mulți, degustători puțini.

Problema e că bețivii împart vinul în bun și rău. La ăla rau se strâmă iar la ăla bun râd. De băut îl beau pe tot și apoi se îmbată. Indiferent ce vin bei după beție senzația e în marea majoritate neplăcută. De unde și numărul mare de nemulțumiți în jurul nostru.

Un degustător relaționează altfel cu vinul. El îl înțelege și îl degustă în toate felurile posibile, nu se sperie de vinul prost și nu se entuziasmeaz, dincolo de bucuria frumosului, în fața unui vin bun.

Când o să înțelegi cum să deguști vinul când o să înțelegi cum să privești emoțiile ca ceea ce sunt vei descoperii libertatea spiritului.

Emoțiile sunt doar culori și senzații nu sunt frumoase și urâte decât în măsura în care tu începi să te identifici cu ele și să le dai consistență.

Când o să înțelegi că o emoție “negativă” de fapt e doar o emoție și că are frumusețea ei și utilitatea ei vei deveni un om liber. Vei căpăta o viteză amețitoare în evoluția ta personală. Te vei simți ca atunci când alergi pe mal după ce până atunci ai alergat în apă până la genunchi.

Căutați activ cum să opriți îmbătatul cu emoții. Nu e ceva ce se întâmplă peste noapte. E ceva ce se deprinde în momentele când trăiți emoții intense. Când sunteți enervați, geloși, frustrați și în suferință sau la polul opus îndrăgostiți, fericiți entuziasmați de ceva. Atunci savurați emoțiile ca un degustător vinul. Descoperiți cum se simt și învățați să ieșiți cu mintea de sub robia lor. Nu e ceva dificil în măsura în care vrei să o faci iar rezultatele sunt semnificative. Devi libre, ușor echilibrat. Uneori o să îți iasă alteori nu dar dacă începi să fii conștient de asta le vei gestiona mult mai bine cu timpul.

Emoțiile nu sunt sentimente, emoțiile sunt trecătoare. Sentimentele cred eu ca reprezintă o sedimentare a emoțiilor. E discutabil dacă atunci când atingi un bun control al emoțiilor sentimentele tale vor disparea sau vor căpăta o nouă formă începând să fie provenite din altă sursă.

Nu am ajuns încă la acest nivel dar sunt hotărât să descopăr.

Momentan am început să tratez emoțiile în felul acesta. Am avut întâlniri cu supărarea cu gelozia cu spaima cu nesiguranța și le-am privit le-am recunoscut. Le-am observat cum se manifestă nu am încercat să le opresc nu am încercat să le controlez efectiv dar nici nu m-am iedntificat cu ele. Pur și simplu le-am privit ca ceea ce sunt, o manifestare trecătoare, un semnal. Au trecut așa cum au venit și nu m-au destabilizat.

Am avut și momente când m-am întâlnit cu furia și intensitatea a fost prea mare că să pot să mă detașez la timp. Am reușit să o fac doar după unele scăpări violente (mentale sau reale). Apoi am privit în urmă și am realizat că am [făcut fapte] și am [gândit gânduri] care nu mă reprezintă. Pe care le-am regretat și toate acestea doar din cauza unei identificări cu emoțile acelea punctuale.

Nu vă lăsați păcăliți, cu toți putem încerca aceleași emoții cu un ucigaș sau cu cel mai “jos element al societății” la care vă puteți gândi așa cum acei oameni cu siguranță vor încerca cele mai înalte emoții la fel ca cel mai minunat suflet. Singura diferență este modul propriu cum relativizeză cu ele. Unii se îmbată mai rău și își pierd mințile alții mai puțin și doar puțini degustă și le tratează cu respectul cuvenit.