De ce oare când văd o imagine artistică mintea mea obsedată după logică caută sensuri?
Nu ar fi asta problema, problema e că văd nonsensul, practic ma uit sub cortina papușarului și văd ațele. Văd ce nu ar trebui să vrei să vezi. Nici asta nu ar fi rău, dar după ce văd asta uneori spun și altora.Nici asta nu ar fi rău dar spun pe limba mea, nu îmbrac cuvintele în catifea. Am ajuns la ce e problematic.
Nu mulți oameni pot accepta realitatea altora spusă sincer. Hazul de necaz sau umorul pe care nu știu să îl încadrez, dar îl simt eu, nu e gustat de mulți. Poate că asta nu ar părea o problemă, doar că eu nu sunt cinic cu altcineva. Eu fac haz doar de situațiile în care ma simt și eu. De multe ori sunt ironic cu mine iar interlocutorul proiectează asupra lui vorbele.
Nu sunt ușor impresionabil de afectarea altora, dar nici nu vreau să provoc supărare nimănui. Mai ales gratuit (în sensul de fără motiv).
Oare e nevoia mea de a mă menține ancorat în realitate, de a nu aluneca pe o pantă fie ea și feerică a ficțiunii? Are vreun sens oare să ai ochii mereu larg deșchiși? E mai bine să te lași purtat de imagini opiacee? Alți oameni au nevoie de asta pentru a putea suporta ziua prin care trec? Stricându-le globul de crista le fac un bine sau un rău?
Am citit ceva drăguț. Cică simplist privit, realitatea noastră are trei dimensiuni. Una materiala pe care o percepem cu ajutorul simțurilor, una cognitivă care o înglobează pe prima și una spirituala care merge peste primele două.
De fapt asta cu extinderea uneia peste alta e de la mine citatul era altfel. Eu nu rețin citate rețin idei, de fapt îmi formez idei și după un timp îmi pare că au fost alea mele. Știți senzația?
Dacă e așa înseamna că eu suprapun realitatea cognitivă peste cea materială și prin constrângerea primeia o limitez și îi reneg calitatea ei cea mai importanta, lipsa de limite. Dacă una își trage sevele din alta poate că realitatea spirituală are nevoie de realitatea cognitivă pentru a se dezvolta. Poate că e nevoie să visezi întâi pentru a putea să descoperi ceea ce nu poate fi demonstrat.
Pe de altă parte o amestecare a celor doua aspecte real și mental te poate arunca într-o confuzie. Poate creea depresii, când descoperi că niciodată materialul nu va atinge frumusețea realității cognitive. Eu iubesc realitatea în care trăim cu toate dimensiunile ei, o gasesc dreaptă și desăvârșită, din acest motiv obișnuiesc să fac haz de materialitate uneori. Nu consider că e dezamăgitoare ci doar ușor primitivă față de celelalte două fără de care viața nu ar putea să fie completă. Sa te agăți doar de una din ele cred că e o greșeală și e generator de frustrari. Să treci cu eleganță de la una la alta cred ca e o parte din secretul unei vieți împlinite.
Provocarea e să treci cu eleganță. Eu cred că făceam trecerea cu prea multă brutalitate, în loc să iau globul de cristal și să îl asez deoparte obișnuiam să îl sparg.Îmi cer scuze pe această cale față de cei cărora le-am spart vreodată iluziile fără să cer voie.
Nu că ar avea cum să citească pe blogul meu scuzele, dar sunt sincere și mă fac pe mine să mă simt mai bine. Cred că e un act de egoism, măcar pe mine pot să mă disec făra precauții :).
VreauUltimulLoc 
Postul tau imi aminteste de o ex-amica, chimista de felul ei, care de fiecare data cand savuram cu toate simturile vreo bunatate (inghetata, de exemplu), imi insira ingredientele in ordinea descrescatoare a nocivitatii 🙂
Tu, spargatorule de iluzii, te vei abtine sa mai privesti pe sub cortina sau vei tine doar pentru tine ce vezi? 🙂
O sa cer voie inainte sa pun mana pe bisturiu :).
ce plictisitor esti tata…urmezi pe blogul meu.
maine e visurat..apoi cred ca scriu despre tine ca esti terminat rau
Si ce ai vrea sa fac eu in privinta asta?
Oricum daca ai scris despre zoso, piticigratis, urmeaza vis urat si eu cred ca e un fel de compliment. Astept critica ta cu interes, bate-ti pula de spatele meu… poc,poc.
e o boala destul de grava, se cheama luciditate. Nu se moare din ea dar nici nu se poate trata definitiv. Si ca la orice astfel de boala suferi atat tu cat si cei care tin la tine.
Pai, poate merge sa o ascunzi de ei. Adica pe mine nu ma deranjeaza sa sufar de ea.
Cred ca o sa incerc asa, poate o merge.
Nu vreau să de bulversez mai tare decât eşti, dar să ştii că mai sunt încă 4 dimensiuni pentru realitatea noastră. Exact, cea pe care o percepem noi are acum 3 dimensiuni, dar chiar dacă noi nu percepem încă celelalte 4 dimensiuni asta nu înseamnă că ele nu există.
Eu m-am entuziasmat când am aflat de o a patra dimensiune, dar când am auzit că în total sunt 7 şi că unii cred că sunt chiar 12, am zis că ce rost mai are să mă amăgesc cu astea 3 deja prea cunoscute când mai bine mă făcalizez pe ce urmează.
Am aflat că perceperea celorlalte 4 dimensiuni printre care se numără şi planul astral, îţi modifică total manifestarea energetică.
A şi apropo, nu se numesc dimensiuni ci se numesc planuri, şi fiecare plan are încă 7 subplanuri. Toate planurile şi sublanurile nu numai că le cunoaştem că le putem conştientiza, dar putem exista în ele. În planul material se găsesc subplane tip stări (lichid, gazos, solid etc) …
Nu era vorba de dimensiunile fizice ale lumii cred ca mai mult de modurile de perceptie ale noastre ale realitatii.
Cat de ce spui tu sunt x dimensiuni pana se descopera a x+1 🙂 plus ca universul cred ca se mai si expandeaza.