Introspecții

De ce oare când văd o imagine artistică mintea mea obsedată după logică caută sensuri?

Nu ar fi asta problema, problema e că văd nonsensul, practic ma uit sub cortina papușarului și văd ațele. Văd ce nu ar trebui să vrei să vezi. Nici asta nu ar fi rău, dar după ce văd asta uneori spun și altora.Nici asta nu ar fi rău dar spun pe limba mea, nu îmbrac cuvintele în catifea. Am ajuns la ce e problematic.

Nu mulți oameni pot accepta realitatea altora spusă sincer. Hazul de necaz sau umorul pe care nu știu să îl încadrez, dar îl simt eu, nu e gustat de mulți. Poate că asta nu ar părea o problemă, doar că eu nu sunt cinic cu altcineva. Eu fac haz doar de situațiile în care ma simt și eu. De multe ori sunt ironic cu mine iar interlocutorul proiectează asupra lui vorbele.

Nu sunt ușor impresionabil de afectarea altora, dar nici nu vreau să provoc supărare nimănui. Mai ales gratuit (în sensul de fără motiv).

Oare e nevoia mea de a mă menține ancorat în realitate, de a nu aluneca pe o pantă fie ea și feerică a ficțiunii? Are vreun sens oare să ai ochii mereu larg deșchiși? E mai bine să te lași purtat de imagini opiacee? Alți oameni au nevoie de asta pentru a putea suporta ziua prin care trec? Stricându-le globul de crista le fac un bine sau un rău?

Am citit ceva drăguț. Cică simplist privit, realitatea noastră are trei dimensiuni. Una materiala pe care o percepem cu ajutorul simțurilor, una cognitivă care o înglobează pe prima și una spirituala care merge peste primele două.

De fapt asta cu extinderea uneia peste alta e de la mine citatul era altfel. Eu nu rețin citate rețin idei, de fapt îmi formez idei și după un timp îmi pare că au fost alea mele. Știți senzația?

Dacă e așa înseamna că eu suprapun realitatea cognitivă peste cea materială și prin constrângerea primeia o limitez și îi reneg calitatea ei cea mai importanta, lipsa de limite. Dacă una își trage sevele din alta poate că realitatea spirituală are nevoie de realitatea cognitivă pentru a se dezvolta. Poate că e nevoie să visezi întâi pentru a putea să descoperi ceea ce nu poate fi demonstrat.

Pe de altă parte o amestecare a celor doua aspecte real și mental te poate arunca într-o confuzie. Poate creea depresii, când descoperi că niciodată materialul nu va atinge  frumusețea realității cognitive. Eu iubesc realitatea în care trăim cu toate dimensiunile ei, o gasesc dreaptă și desăvârșită, din acest motiv obișnuiesc să fac haz de materialitate uneori. Nu consider că e dezamăgitoare ci doar ușor primitivă față de celelalte două fără de care viața nu ar putea să fie completă. Sa te agăți doar de una din ele cred că e o greșeală și e generator de frustrari. Să treci cu eleganță de la una la alta cred ca e o parte din secretul unei vieți împlinite.

Provocarea e să treci cu eleganță. Eu cred că făceam trecerea cu prea multă brutalitate, în loc să iau globul de cristal și să îl asez deoparte obișnuiam să îl sparg.Îmi cer scuze pe această cale față de cei cărora le-am spart vreodată iluziile fără să cer voie.

Nu că ar avea cum să citească pe blogul meu scuzele, dar sunt sincere și mă fac pe mine să mă simt mai bine. Cred că e un act de egoism, măcar pe mine pot să mă disec făra precauții :).