Cum îmi închipui eu scrisul

30 10 2009

Ai un plan schițat despre ce o să realizezi.

Te pregatesti de treaba, pătrunzi în realitatea ta virtuala. Ai acolo pregatite totul, o mare de litere. Atunci când formează valuri lasă să se întrezărească cuvinte formate haotic si fără legătură. Privești puțin imaginea de ansamblu. Te apropii de „apa” te dezbraci de idei preconcepute și pătrunzi încet.

Privind cu atenție începi să observi fraze ușoare cum se formează în cercuri concentrice lângă picioarele tale ce pățesc în apa puțin adâncă a ideilor. Avansezi agale, te obișnuiești cu temperatura conceptelor.

Îți faci curaj și plonjezi în valuri, începi să te deplasezi cu mișcări line. Lași să alunece pe lângă tine straturile superficiale, să îți mângâie fața. E placut dar nu asta cauți, cauți locul adânc unde nu s-a mai scufundat nimeni.

Iei o gura mare de realitate si te scufunzi.Prin labirintul organic al minții tale realitatea absorbita începe să se metabolizez. Toxinele sunt eliminate iar esența pura este transformată în energie creatoare. Învolburezi apa rece și neatinsă a adâncurilor.

Literele devin cuvinte, cuvintele devin fraze frazele idei, cu cat stai mai mult fără aer/realitate cu atât imaginile devin mai fluide. Știi că nu poate să mai dureze mult dar totuși nu vrei să ieși. Acum totul pare atragator, fantezia începe să ia controlul. Nu mai modelezi tu materia în metafore, ele curg independent și tu cu greu reușești să ții pasul cu ele. Le urmărești fascinat și vezi cum apar mii de fete ale diamantului pe care nici nu le-ai intuit cand ai facu o schița ta mentala.

Începi să îți pierzi claritatea simțurilor, imaginile din lumea asta începe sa se expandeze într-un univers cu mult mai multe dimensiuni. Pieptul te doare, fibrele tale materiale te forțează să revii în prezentul contondent si rigid din total maleabila fantezie.

E ușor să ratezi momentul ultim și să rămâi captiv în ficțiunea dulce, asemeni unui drogat scufundat într-o mare de opiu. Te impingi cu putere pentru a te smulge din ideile ce devin lipicioase, te ridic spre suprafață si când traversezi granița dintre cele doua medii iți reumplii plămânii cu comoara/blestem ce ne încătușează pe toți.

Pentru o secundă mai ai sclipirile libertații totale, senzația de creație în contextul plin de constrangeri al lumii fizice. Zâmbești euforic, si nu înțelegi cum anume de unde și în ce fel. Dar nu contează ți-ai luat doza, te întorci spre mal treci prin zona plina de oameni unde ideile se contureaza în fraze scurte, doar din zbaterea valurilor și agitația trupurilor, pura alăturare statistica.

Ieși cu nonșalanță din apa cuvintelor și în cele din urma din minte, pășești în realitate complet.





Când pui „iubirea” în fața unei constrangeri se topește mai ceva ca gheața

30 10 2009

Iubirea învinge totul dar nu respira bine cu genunchiul pe piept.

Mă mir cât de ușor poți trece de la o stare de zâmbet bovin și placid la scrâșnet de canini însetați de sânge. Când zic ușor nu înseamnă ca e universal valabil, înseamnă ca e ușor dacă atingi exact butonul care trebuie.

Dar asta nu ar trebui să mire pe nimeni, nu? Doar nu te aștepți ca o mașinarie bine unsă cum e sufletul să răspundă altfel decât corect la comenzi. Asta implică bineînteles și faptul că dacă dai comanda greșita nu va face ce visezi tu.

Autosugestia face treabă bună, când vine vorba de sentimente. Nu există partener să fie capabil să ne satisfacă visele mai bine decât suntem noi în stare să proiectăm asupra lui poleială de aur. Dar autosugestia nu face mereu și treabă temeinică, ăsta e un lucru bun, pentru că partenerul reușește să ne trezească la realitate cu un șut în coaie(care are). Mie îmi place să dau dar nu îmi place să mi se ceară. Nu sunt stimulat de gelozie, de altfel gelozia pentru mine e cel mai bun remediu pentru dragoste.

Nu voi lupa niciodată pentru dragoste, nu alerg după căruța care nu mă așteaptă. În schimb sunt fascinat de oamenii care nu te sufoca cu prezența.  În general e fix situația de la început, partenerul e ca o lumina ce te încarcă de energie si veselie. Apoi cu cît se avansează în relație începe să emită pretenții să impună condiții.

Treptat îți sunt încălcate libertățiile, se furișează în gândurile tale. Pune întrebări cu răspuns sugerat: Nu ți-a fost dor de mine?

La început sunt încălcări inofensive, dacă nu răspunzi corespunzător ești înțeles, treptat ești santajat cu supărări. Ești dresat insesizabil, când faci bine primești mângâiere când faci rau ești respins. Cum deja te-ai acomodat cu starea de a fi mângâiat nu sesizezi santajul sentimental la care ești supus.

După un timp, când îngrădirile pe care le-ai acceptat devin prea sufocante, începi să simți că ceva e în neregulă și scuturi jugul. Atunci începe tangoul aruncării vinei. Că ești insensibil că nu o mai iubești că ai pe cineva.

Da am, mă am pe mine și dacă nu mai petrec din cand în când timp și cu mine s-ar putea să mă pierd din cercul de prieteni.

Știu că în astfel de situații se ajunge din inconștiență de ambele parți, dar rabdarea mea o data cu vârsta a început să se consume. Sentimentele celor din jur nu mai sunt o pârghie suficientă pentru a mă determina să renunț la mine.

Întrebările de genul: nu ai chef să vorbești cu mine? Când e evident că nu am, eu le traduc în: De ce nu ai chef să vorbești cu  mine? Asemeni unui arici mă umplu de țepi.

Sunt sigur că mulți ați simțit asta. Cred ca există și o rezolvare pentru astfel de situații. Doar ca implică sinceritate brutală pe care nu multă lume e capabilă să o proceseze. Implică evidențierea unei relalități mascate în cuvinte frumoase, cu răspunsuri considerate lipsă de sensibilitate si bun simț de regulile politeții.

Mă rog eu sunt dispus să încerc, cine mă va accepta așa bine cine nu … cu atât mai bine.