Abuzul singuratații

7 10 2009

Singuratatea e un termen pe care îl abuzăm după bunul nostru plac.

Când ne streseaza cineva îi spunem ca vrem să fim singuri si când ne e dor de cineva ii spunem ca ne simțim singuri.

E o mare frecție, de fapt căutam ceva, să îi zicem iubire, în cei din jur și ei în noi.

Cum se creeaza un dezechilibru între input/output cum ne agațam de cuvântul singur pentru a ne motiva setea de iubire. Mulți își umplu gura cu aceast cuvânt și îl pronunță cu voluptate, ridicându-l la rang de martiriu. În timp ce alții caută unicitatea în îmbrățișarea lui cu viteje.

Oare câți sunt dispuși să accepte cu maturitate că viața e o goana după iubire, și folosim acest termen pentru a cere iubire sau pentru a respinge să ni se ceară.

Nu există sunt singuratate există te vreu pe tine. Nu exista vreau să fiu singur exista vreau să caut pe altcineva nu te vreau pe tine.

Daca eliminam ce nu vrem rămâne că vrem pe cineva. Poate că încă nu cunoaștem aceea persoana poate ca nici nu există. Ar fi bine să nu existe de altfel. E doar o sete de ceva necunoscut ce ne mână înainte.

Simt că mă învârt în jurul unei idei și nu reușesc să pun mana pe ea. Intuiesc că e ceva de descoperit dar nu pot încă să construiesc argumentația. Mă mai gândesc și continui.

În ce mod putem să scăpăm de cerșitul iubirii? Unii spun că oferind alții încearcă să o respingă probabil că o tratează ca pe un drog și încearcă să se dezintoxice de ea. Nu știu ce să spun, oricum ceea ce nu merge e să te aștepți să o primești de la cineva (exclud divinitatea) veșnic și fără de condiții. Prin asta nu neg faptul ca cineva ar putea să iți ofere așa ceva ci doar că nu e o cale cu multe șanse de succes.

Care e ideea finala? Că nu ne simțim singuri, ne simțim neiubiți. Fiecare înțelege ce vrea prin a fi iubit. Eu înteleg a îmi fi respectată libertatea de manifestare. Să fiu lasat să fiu.

Nu mă simt singur nu vreau să fiu singur vreau să fiu acceptat să fiu. Nu știu cîtă logică are ce am scris dar poate mă ajuta cineva să o găsesc.