Cum îmi închipui eu scrisul

Ai un plan schițat despre ce o să realizezi.

Te pregatesti de treaba, pătrunzi în realitatea ta virtuala. Ai acolo pregatite totul, o mare de litere. Atunci când formează valuri lasă să se întrezărească cuvinte formate haotic si fără legătură. Privești puțin imaginea de ansamblu. Te apropii de „apa” te dezbraci de idei preconcepute și pătrunzi încet.

Privind cu atenție începi să observi fraze ușoare cum se formează în cercuri concentrice lângă picioarele tale ce pățesc în apa puțin adâncă a ideilor. Avansezi agale, te obișnuiești cu temperatura conceptelor.

Îți faci curaj și plonjezi în valuri, începi să te deplasezi cu mișcări line. Lași să alunece pe lângă tine straturile superficiale, să îți mângâie fața. E placut dar nu asta cauți, cauți locul adânc unde nu s-a mai scufundat nimeni.

Iei o gura mare de realitate si te scufunzi.Prin labirintul organic al minții tale realitatea absorbita începe să se metabolizez. Toxinele sunt eliminate iar esența pura este transformată în energie creatoare. Învolburezi apa rece și neatinsă a adâncurilor.

Literele devin cuvinte, cuvintele devin fraze frazele idei, cu cat stai mai mult fără aer/realitate cu atât imaginile devin mai fluide. Știi că nu poate să mai dureze mult dar totuși nu vrei să ieși. Acum totul pare atragator, fantezia începe să ia controlul. Nu mai modelezi tu materia în metafore, ele curg independent și tu cu greu reușești să ții pasul cu ele. Le urmărești fascinat și vezi cum apar mii de fete ale diamantului pe care nici nu le-ai intuit cand ai facu o schița ta mentala.

Începi să îți pierzi claritatea simțurilor, imaginile din lumea asta începe sa se expandeze într-un univers cu mult mai multe dimensiuni. Pieptul te doare, fibrele tale materiale te forțează să revii în prezentul contondent si rigid din total maleabila fantezie.

E ușor să ratezi momentul ultim și să rămâi captiv în ficțiunea dulce, asemeni unui drogat scufundat într-o mare de opiu. Te impingi cu putere pentru a te smulge din ideile ce devin lipicioase, te ridic spre suprafață si când traversezi granița dintre cele doua medii iți reumplii plămânii cu comoara/blestem ce ne încătușează pe toți.

Pentru o secundă mai ai sclipirile libertații totale, senzația de creație în contextul plin de constrangeri al lumii fizice. Zâmbești euforic, si nu înțelegi cum anume de unde și în ce fel. Dar nu contează ți-ai luat doza, te întorci spre mal treci prin zona plina de oameni unde ideile se contureaza în fraze scurte, doar din zbaterea valurilor și agitația trupurilor, pura alăturare statistica.

Ieși cu nonșalanță din apa cuvintelor și în cele din urma din minte, pășești în realitate complet.

Când pui „iubirea” în fața unei constrangeri se topește mai ceva ca gheața

Iubirea învinge totul dar nu respira bine cu genunchiul pe piept.

Mă mir cât de ușor poți trece de la o stare de zâmbet bovin și placid la scrâșnet de canini însetați de sânge. Când zic ușor nu înseamnă ca e universal valabil, înseamnă ca e ușor dacă atingi exact butonul care trebuie.

Dar asta nu ar trebui să mire pe nimeni, nu? Doar nu te aștepți ca o mașinarie bine unsă cum e sufletul să răspundă altfel decât corect la comenzi. Asta implică bineînteles și faptul că dacă dai comanda greșita nu va face ce visezi tu.

Autosugestia face treabă bună, când vine vorba de sentimente. Nu există partener să fie capabil să ne satisfacă visele mai bine decât suntem noi în stare să proiectăm asupra lui poleială de aur. Dar autosugestia nu face mereu și treabă temeinică, ăsta e un lucru bun, pentru că partenerul reușește să ne trezească la realitate cu un șut în coaie(care are). Mie îmi place să dau dar nu îmi place să mi se ceară. Nu sunt stimulat de gelozie, de altfel gelozia pentru mine e cel mai bun remediu pentru dragoste.

Nu voi lupa niciodată pentru dragoste, nu alerg după căruța care nu mă așteaptă. În schimb sunt fascinat de oamenii care nu te sufoca cu prezența.  În general e fix situația de la început, partenerul e ca o lumina ce te încarcă de energie si veselie. Apoi cu cît se avansează în relație începe să emită pretenții să impună condiții.

Treptat îți sunt încălcate libertățiile, se furișează în gândurile tale. Pune întrebări cu răspuns sugerat: Nu ți-a fost dor de mine?

La început sunt încălcări inofensive, dacă nu răspunzi corespunzător ești înțeles, treptat ești santajat cu supărări. Ești dresat insesizabil, când faci bine primești mângâiere când faci rau ești respins. Cum deja te-ai acomodat cu starea de a fi mângâiat nu sesizezi santajul sentimental la care ești supus.

După un timp, când îngrădirile pe care le-ai acceptat devin prea sufocante, începi să simți că ceva e în neregulă și scuturi jugul. Atunci începe tangoul aruncării vinei. Că ești insensibil că nu o mai iubești că ai pe cineva.

Da am, mă am pe mine și dacă nu mai petrec din cand în când timp și cu mine s-ar putea să mă pierd din cercul de prieteni.

Știu că în astfel de situații se ajunge din inconștiență de ambele parți, dar rabdarea mea o data cu vârsta a început să se consume. Sentimentele celor din jur nu mai sunt o pârghie suficientă pentru a mă determina să renunț la mine.

Întrebările de genul: nu ai chef să vorbești cu mine? Când e evident că nu am, eu le traduc în: De ce nu ai chef să vorbești cu  mine? Asemeni unui arici mă umplu de țepi.

Sunt sigur că mulți ați simțit asta. Cred ca există și o rezolvare pentru astfel de situații. Doar ca implică sinceritate brutală pe care nu multă lume e capabilă să o proceseze. Implică evidențierea unei relalități mascate în cuvinte frumoase, cu răspunsuri considerate lipsă de sensibilitate si bun simț de regulile politeții.

Mă rog eu sunt dispus să încerc, cine mă va accepta așa bine cine nu … cu atât mai bine.

Poliția

Nu pot să înțeleg ceva.

De ce toți urăsc poliția?

Înțeleg să urască poliția un infractor, nu înțeleg de ce o urăsc toți papagalii. Cumva ar fi mai bine pentru ei sa se aplice legea junglei?

Cumva șoferul de logan care se supără că a primit amendă pentru că mergea cu 80 de km la ora în localitate e pregatit pentru soferul de mertzan care va merge cu 220 dacă nu ar fi un radar acolo?

Da, nu neg are și poliția problemele ei, dar fără ar fi și mai rău. Te superi când un polițis e agresitv cu tine? Pai ia spune tu cum îl privești? E și el om, normal că va reacționa cu agresivitate la agresivitate. Te superi că iei amendă pai nu încălc legea. Nu cred ca există prea multe cazuri de om nevinovat pe care a sărit agentul plin de spume să îl umple de amenzi. Oricum sunt mult mai multe alea când facem ceva și ne supărăm ca suntem amendați.

Eu am permis de 5 ani de zile (parcă) și nu am fost până acum amendat fără motiv. De altfel nici pe drum noaptea nu am fost agresat de poliție fără motiv. Pe de altă parte am fost iertat până acum de 4-5 ori și am dat doar o dată șpagă fără să mi se ceară. Puteam să nu dau, dar era vina mea și m-am simțit obligat așa din simț etic să platesc greșeala.

Nu am văzut intersecție în care prezența poliției să nu facă mai mult bine decât rau, nu am văzut loc pe stradă unde să nu fie mai bine cu poliție decât fără. Asta normal pentru cetățeanul de rând. Adica acești oameni care îi înjură cel mai rău.

Eu am o singură părere de rău vis-a vis de poliție că nu au mai multă putere. Când vezi un polițist să înțepenești, nu să începi să te târguiești. Să aibă voie să folosească arma mai liber.

Sigur vor exist și accidente dar nu vor mai exist cazuri în care 3 polițiști se roagă de un bețiv recalcitrant. Vor fi mai multe vizite la stomatolog, dar așa e când te vezi zmeu, îți bate vântul prin gură.

Stiu că e un clișeu draguț să înjuri poliția să spui că sunt proști. Dar nu toată poliția trebuie să fie deșteaptă trebuie să mențină ordinea. Există și criminaliști dar agentul stradal nu are nevoie de 2 facultăți are nevoie de brand gros și atitudine de pitbul.

Poate fiecare să spună ce vrea nu limitez eu libertatea nimanui de exprimare dar cinstit vorbind, dacă nu îți câștigi existență din infracțiuni corect ar fi să iubești poliția. Că e ultima barieră între tine un miel neajutorat și lupii ce te pândesc.

Efectele durerii

Tot timpul am privit cu neînțelegere oamnii care în momentul când sunt bolnavi sau îi doare ceva devin irascibili și se enervează fără motiv.

Am fericirea sa încerc un torticolis foare drăguț.

Nu s-a mulțumit să îmi strâmbe gâtul ci mi-a cuprins și partea dreapta a spatelui. M-a cuprins pe la ora 12 la muncă. Eu lucrez stând pe scaun iar durerea nu îmi permitea să stau pe scaun. Am trecut prin 7 ore minunate de tortura lentă. Durerea nu era constantă ca la o fractură să zice. Nu e ceva viu care parcă te împinge să cauți altă poziție pe care nu poți să o gasesti ca ești înțepenit.

Am considerat mereu ca am o rezistență crescută la durere. Și până acum am reușit să controlez toate durerile pe care le-am avut fără să îmi influențeze starile de spirit.

Aceasta durere în schimb este diferita, deși pot să o suport  ca intensitate totuși creează o tensiune nervoasă, o stare de stres. Pune stăpânire pe minte și m-a adus într-o stare de nervozitate de nedescris.

Bine măcar că fiind anchilozat agresivitatea nu poate să se consume în exterior. Am simțit niște impulsuri „criminale” în cateva situații, de altfel obișnuite, în drum spre casă.

Ceea ce am învățat e că indiferent ce parere avem despre noi, când ne confruntăm cu o situație suficient de stresantă putem ajunge să fiim surprinși de ceea ce simțim și cum reacționăm. Ma mirat să vad cum o durere suficient de enervantă și care durează destul timp te poate transforma. Cum mă enerva și o întrebare pusă, cum mă stresa orice lucru nesemnificativ care se adăuga la starea mea deja precară.

Odată ajuns acasă am reușit să îmi gasesc o poziție cât de cât acceptabilă în care să stau și lucrurile s-au schimbat la 180 de grade. Chiar dacă nu am dormit mai de loc noaptea totuși dimineața m-am trezit cu o stare psihică bună. Durerea este la fel de sâcâitoare dar cel puțin nu mai sunt forțat să stau într-o poziție total nepotrivită. Nu îmi mai posedă fiecare gând și pot să o ignor destul de ușor.

Asta e o confirmare la postul anterior cu datul cu părerea. Până nu experimentezi nu știi cum reacționezi și cum percepi o situație complexă. De asemenea e un semnal de alarmă la ceea ce poți deveni. La căt de puțin ne putem controla unele emoții și la ce influență poate avea asupra psihicului degenerarea fizică.

Asta nu înseamnă acum consider juste reacțiile nemotivate de agresivitate, generate din stari fizice, dar măcar acum am o mai bună înțelegere.

Personal când trec prin ceva de genul ăsta, o experiență traumatizantă dar fără riscuri asupra sănatații, încerc să nu fug din fața ei. Încerc să văd ce zace în mine într-un mediu controlat. Aseara am fost la cumpărături, am condus deși puteam sa evit ambele acțiuni si la munca am stat o ora peste program. Am avertizat oamenii din jur ca pot avea reacții irascibile fără sens și am încercat pe cât posibil să îmi fac tot programul pe care mi-l stabilisem înainte să mă curpindă durerea. În mare parte am reuși, și chiar exploziile de nervi le-am ținut sub control, în interior.

Durerea totuși se pare că e o încercare destul de grea de depășit.

Foc de tabără

Avertisment!!!

Cine vrea să doarmă linistit noaptea poate ar trebui să nu citeasca acest articol. Uneori lipsa unei întrebari iți ofera o dulce ignoranță, în care multa lume se descurca în traiul cotidian.

Era o dată o grămadă de lemne uscate, și prin intervenție divină, (O fetiță de 7 ani fuma o țigară în așteptarea următorului client), grămada asta de lemne primi o scânteie, și începu să ardă mocnit. Cum lemnele erau uscate și așezate într-un fel potrivit adierea blandă a vântului a fost suficientă pentru a aprinde întreaga grămadă într-o mirifică vâlvătaie. Scânteile se ridicau până la cer și flăcările dansau încolăcindu-se. tabloul era deosebit iar căldura se simțea de la mare distanță.

Un trecător a văzut focul și a fost așa de impresionat de căldură și de frumusețea imaginii încât pentru a-l salva de la stingere prin auto-combusite s-a gândit să ia focul și să îl ducă la el în sobă. Zis și făcut, l-a dus acasă și pentru că era un om deosebit, s-a atașat de focul lui și avea mare grijă să nu se stingă.

Focul îi lumina casa  și îi umplea nopțile de căldură. Ziua pe de altă parte era destul de inutilă lumina iar căldura devenea chiar stresantă. Cu drumurile după lemne se obișnuise, așa cum ajungi să te obișnuiești cu orice ritual deranjant pe care ești forțat de împrejurări să îl faci. El privea focul său în fiecare seară. Amesteca  în mintea lui senzația pe care a simțit-o când a văzut focul prima oară cu frumusețea modestă a flăcărilor jucăușe din sobă. Se simțe mulțumit pentru că focul lui traia de atâta timp, era mândru și de greutățile prin care trecuse să îl mențină viu.

Într-o seara, când se duce după lemne în pădure, a văzut un grup de copii strânși în jurul unui foc de tabără. S-a apropiat și a văzut imaginea de mult uitata. Flăcările în văpaie, scanteile ce se ridică în aer, trosnetul lemnelor uscate și căldura vie în frigul serii.

A privit focul toată seara pînă când s-a stins în mod natural. Și-a luat lemnele sale și a plecat spre casă cu o privire de fericire și împlinire cum mai avusese o dată.

A intrat în casă, și a sesizat mirosul de fum înecăcios, după ce până atunci mersese prin mireasmă de muguri de brad. În casă era cald, dar o caldură nenecesară începu să transpire. Și-a dat haina jos și a deschis ușița sobei.

Îngenunchie în fața ei și simți o durere surda, se pare ca numeroasele îngenunchieri îi provocasera o sensibilitate pe care până atunci o îndurase asemeni boului jugul. Fără să se întrebe de unde venea, pur și simplu o lua ca pe un dat. Privi focul său flăcările ce ardeau schimonosit scurte fără scântei multa cenusă, imaginea frumoasă percepută cu o seara înainte acum îi părea grotească.

Ca și imaginea unui handicapat bătrân cu trupul dezgolit. Îl umplea de milă și dezgust în același timp. În minte rememora libertatea focului din pădure, flăcările lungi, înalte terminate cu scântei, ce descriau traiectorii elicoidale și se pierdeau în noapte.

Ridică un lemn pentru a hrăni relația lui ce se pregătea să se stingă. Se opri cu pupilele dilatate privea în gol nehotărât. O întrebare îl paralizase

Datoria lui era să se îngrijească, să țina în viață, această palidă imagine a spectacolului de care se îndragostise?

În îndârjirea lui orbească i-a prelungi în mod nenatural durata de viață prin transplanturi obsesive. Mutilând și schimonosind ceea ce a iubit o dată. Înrobindu-se pe sine, micindu-și cugetul și limitându-și libertațiile prin crunta dependență pentru a întreține relația. Creând o obsesie în mintea sa, asemeni unui drogat ce l-a împiedicat să vadă adevarata poză.

A ajuns în situația în care nu mai putea să discearnă binele de rău.

Da, e o metaforă. Da, viața ne pune întrebari grele. Raspundeți la asta!

Mai arunci un lemn în foc sau îl lași să se stingă? Ce e etic ce e uman ce e corect?