Sărutul

30 09 2009

Buzele aproape s-au atins, și au rămas așa.

Clipele treceau si dorința atingerii creștea,

Erau doar cațiva milimetri pâna la buzele dorite.Se simțeau furnicături, valuri de caldură străbăteau tot corpul.

Timpul își pierduse relevanța, era doar o ușoara plutire între a face pasul atingerii și a savura dulceața dorinței.

Senzații excitante, fara tenta sexuala totuși, se învolburau asemeni unui vartej și devastau orice punte de legatură cu lumea exterioară.

A urmat atingerea, ușoară de abia simțită,  râuri de energie s-au revărsat în acel unic punct de contact al buzei de sus cu cea de jos.

Un tremur ușor a pus stăpânire pe corpuri. Buzele s-au întredeschis puțin și s-au împreunat, atat de lent și ușor încat se simțea perfect volumul lor. Erau uscate și au alunecat cu ușurință una pe lângă alta, în binecunoscuta poziție a unui sărut. Dar s-au oprit așa clipe în șir pentru a savura pe deplin și această etapă.

Deja dorința năvalnică atingea cote înalte. Atunci buzele au alunecat cu o încetineală blândă una peste alta și au schimbat rolurile. Astfel cealaltă pereche de buze ținea îmbrațișată buza de jos a partenerului. Senzația de excitație a trecut în alt nivel, a devenit asexuala și totuși atât de frumoasă. A cuprins tot corpul si corpul vibra imperceptibil.

Ochii stăteau închiși dar vedeau explozii de culori, buzele și-au continuat drumul și s-au îngemănat dar fără să se strivească.

Relevând forma lor voluptoasă, s-au umezit reciproc și au rămas așa permițând creierului să cunoască deplinătatea senzației. S-au mângaiat apoi cu încetineala specifică curgerii mierii. Permițând dispariția sentimentului de separare al minților, unificând totul. Ca și cum fiecare molecula a corpului ei a fost cu migala desprinsă iar apoi cu mai multa migală alipita de o molecula pereche a corpului lui. Senzația de unitate era deplină.

Cu siguranță poți gusta eternitatea într-o clipă…





miracolele poate se întâmplă.

28 09 2009

Partea 1. Aleg ce vreu

Mii de gânduri îl munceau. Afară era o zi însorită, el aprinse nervos țigara și privi în zare. Nu vedea nimic dar cumva imaginea orașului care se întindea în fața sa parcă îl liniștea.

Se simțea înșelat, viața îi întinsese o cursă și el picase în ea ca un adolescent. Treptat începea să se liniștească, țigara își făcea efectul. După ce i-a trecut starea de revoltă și disperare din momentul inițial a început sa raționeze. A revazut tot ce facuse și simțise de când s-a sculat și până în acel moment. Ca prin minune și-a amintit ceva ce citise de mult, cum Dumnezeu își face simțită prezența prin coincidențe. A început să se gândească, dacă nu cumva melodia aceea nu a fost un astfel de imbold primit de mai sus.

– Ar fi ilogic ca un Dumnezeu atotputernic să aibă nevoie să încalce regulile pentru a ne trimite un semn. Atunci când proiectezi ceva și când exiști mai presus de timp chiar pare plauzibil să poți să faci totul să se potrivească.

Dacă ceea ce a interpretat el ca manipulare a fost de fapt un semn? Cum nu reușea să ajungă la un raspuns bazat pe argumente își schimba strategia.

-Dacă aș face abstracție de sursa de inspirație în alegerile pe care le fac și m-aș concentra mai  mult asupra efectului pe care îl au? Se întrebă cu glas tare, fix când un coleg trecu pe langa el. Acesta se întoarse mirat, iar el îi zâmbi complice și făcu un semn că începe să o ia razna. Colegul zâmbi, făcu și el un gest aprobator și se îndepărtă. Observase toată faza ca și cum nu i s-ar fi întâmplat lui. Imediat îl cuprinse un sentiment de greața. Toata spoiala asta îi repugna. De ce să îți fie rușine că gândești cu voce tare? Reveni la firul raționamentului anterior.

-Practic efectul este cel mai important. Își spuse el.

-Azi pentru puțin timp a reușit să treacă de la o stare de deprimare la o stare de beatitudine. Chiar dacă ar fi fost manipulat cu un interes bizar, la sfârșit efectul aspura lui a fost pozitiv. De ce să se cramponeze în supra teoritizarea acestor noțiuni? El nu se simțea un rebel, el nu vroia să moară pentru o idee. El vroia să fie fericit.

-Să fiu fericit nici nu pare un țel atat de egoist. Practic pare singura alegere normal de facut în viață.

-Fericirea pare posibila prin implinirea dorințelor. Gândi.

-Dar nu putem să ne împlinim toate dorințele. Deci asta ar scoate fericirea din sfera tangibilului. Lucru destul de trist și care nu s-ar potrivi cu existența unui Dumnezeu. Nu era religios, dar accepta așa intuitiv că există o forța coordonatoare în univers. Că nu suntem doar un amestec fericit de chimicale.

Revenind asupra ideii, concluzionă ca ar putea să fie un miracol ceea ce i s-a întamplat. De ce un miracol să fie neaparat ceva supranatural, ceva ce sfidează legile fizicii? De ce unu miracol nu ar fi ceva ce iese din normal printr-un lanț de coincidențe. De ce să se aștepte ca un eventual Dumnezeu să îi vorbească sub forma unui tufiș în flăcări și să nu accepte ca îi poate gida existența prin semne simple?

Oare nu a fost ceva miraculos, ca într-un moment în care s-a simțit golit să i se sugereze în ce direcție ar trebui să apuce? Oare nu e ceva miraculos ca direcția aceea să ii dea și o serie de satisfacții imediate?

Era o persoană flexibilă în gândire și de dragul experimentului era dispus să accepte această variantă.

Începu să se simtă iarași liniștit. Acum nu se mai simțea puternic se simțea în schimb în siguranță. Zâmbi la gândul că poate reauzirea melodiei la radio nu era doar o coincidența ci o ușoară corecție asupra atitudinii sale…

Își continuă ziua de lucru.

Colegul său de birou îl privea amuzat cum afișa tot felul de zâmbete tâmpe .





Esteticul ajută?

25 09 2009

Cam tot ce am scris până acum pe blog a fost disecție rece de idei sau lucruri comice, toate cu iz de autoconfesiune.

Aș vrea să încerc să scriu și ceva cu tentă creativă. Fiind o fire foarte pragmatică de puțin timp am surprins că unele aspecte ce țin de artă (Scrieri frumoase, versuri, fotografii, muzică) mă mișcă.

Așa că voi încerca uneori să mă exprim într-o formă mai estetică, ca și joacă.

Mai estetică pentru mine un înseamnă ca o să fie cu adevărat estetică :), fac și eu ce pot.

Aleg ce vreau

S-a trezit de dimineață, simțe o apatie generală. Afară totul era gri, la radio cânta o melodie tristă. Auzii cuvintele în engleză și fără să și le traducă în întregime simți gustul amar al melancoliei. Se ridica brusc din pat, strânse din dinți închise ochii și iși făcu o promisiune.

– Azi voi da dovadă de curaj, azi voi alege eu.

Se gândi apoi amuzat, la filmele pe tema asta și toate povestirile citite. Gândi că nici un gest nu te mai poate scoate din anonimat, de când sunt promovate în filme toate aceste personaje atipice.

-Oare chiar e dorința mea asta? A fost un semn, ceva sau e doar o amintire despre ceva citit/văzut, pe care mintea mi-a aruncat-o în ochi la prima oră a dimineții.

Respinse gândul ăsta, alese singura șansă de a se simți încă stăpân pe viața lui. Se încordă, nu știa de ce dar când avea de luat o hotarâre se simțea mai puternic dacă se încorda. Era un act ridicol dar se agăța de el. Un fel de efect placebo, pe care însă îl folosea conștient.

Cu fiecare acțiune ce îl apropia să iasă pe ușă trece prin diverse stari alterna între a se simți ridicol, între a se lua în serios și a se privi cu mândrie ca imediat să fie cuprins de teamă.

Puse mâna pe clanță, aproape uitase gândul avut, deja se întreba cum va fi traficul. Se opri, strânse clanța cu putere încleștă maxilarul. Se simți stăpân pe viața lui pe alegerile sale pentru o secundă. Se agăță cu toate forțele de ea și întări promisiunea de a rupe sclavia mesajelor subliminale, a constrangerilor sociale, a alegerilor influențate.

Ieșii pe ușa, pentru o secunda a avut impulsul de a trânti ușa. La jumatatea cursei se opri, zambi și o închise liniștit. Se simțea vioi depășise prima tentație. Gestul de a trânti ușa era o acțiune ce nu îi era caracteristică, totuși clisee adânci impun gesturi dure în fața unei hotărâri radicale.

El nu era dur era blând. Pentru prima oara a închisese ușa cu atenție, ca și pâna atunci, dar din proprie inițiativă. Nu pentru a nu deranja vecinii,  pentru ca el era un om bland liniștit, iubea liniștea.

Deja mintea începu să lucreze cu febrilitatea  unui savant, aproape nebun, în orele târzi ale nopții. A acțion liber, nu înseamnă schimbare totală ci doar evaluarea fiecărei decizii. De la cea mai mica până la cea mai importantă prin prisma propriului liber arbitru. Nu va cădea în capcana negării și nici în cea a aprobării. Se hotărî să nu forțeze nota, era conștient ca primi pași sunt cei mai grei, un eșec în această fază putea să îl deznădăjduiască și să îl împingă în renunțare. Așa ca nu își făcu nici un plan ci hotărî să ia fiecare situație pe rând.

Era deja în stația de tranvai, nu realizase când a ajuns, trecuse pe langă un vecin și nu răspunsese la salut, statuse la semafor, dar nu își amintea de astea.

Privi după tranvai, apoi la ceas afară începu să picure. Toți scoteau umbrelel, începu să înjure dar se opri la jumătate. Se descheie la haină, nu îi era frig și porni agale spre servici. Ploaia era blândă, după ce depăși bariera psihologică observă că nu era nici un discomfort. Se simțea tânăr si sănătos, nivelul stresului cotidian scădea adlitera cu fiecare pas. Privea mândru, de curajul său, trecătorii  cu umbrele și poziții crispate. Îndreptă spatele descruntă fruntea, zâmbi cald unui copil ce era târat de mama spre școală și îi făcu cu ochiul. Acesta i-a întors zâmbetul.

-Copiii simt bunatatea mai ceva decât un cațel. Apoi zambi în sinea lui de năstrușnicia comparației. De fapt a zâmbit și în realitate dar nu a conștientizat.

Ajunse la muncă. Se simțea ușor, alese să urce scările, prima linie câte una pe rând, apoi începu să sară câte două trei.

Salută în dreapta și stânga zâmbind se aruncă copilarește pe scaun și se învârti. Se învârtea adesea inconștient când căuta soluții la problemele de serviciu, acum s-a învartit conștient și l-a amuzat. A deschis calculatorul s-a logat și a intrat în rutina dimineții, mailuri, blog-uri, ziare, radio online. Când aduna niște ciorne de pe birou auzi  în căști melodia ce îl trezise de dimineață.

Pumnul i se strînse convulsiv mototolind foaia de hartie, se încovoie se sprijini cu cotul pe birou pe frunte îi reapărura cutele de expresie. Închise ochi strâns, gura îi devenise o line aruncă hârtia mototolită în geam. Smulse căștile de pe urechi și le tranti pe birou, dar cu forță moderată care trăda enervarea dar și atenția de a nu le defecta. Înjură printre dinți se ridică nervos și se îndrepta spre terasă, cu pachetul de țigări în mână.

Din căști se auzea încet sfârșitul melodie.

„E timpul sa iti iei viața în mâine

Ai fost sclav destul…”

Partea 2.





Lenea

24 09 2009

LENE = Stare a celui care nu vrea, nu doreşte sau nu-i place să muncească; lenevie; trândăvie

Asta ar fi o definiţia din dex. Acum de aici fiecare înţelege ce vrea şi foloseşte cuvântul în modul propriu.

Personal eu cred ca nu există lene, nu ca stare unitara ce o putem generaliza asupra mai multor indivizi în situaţii diferite. De cele mai multe ori pică sub auspiciile lenii câteva semne exterioare ale unor cauze interioare sunt destul de diferite.

Când îți este lene să faci ceva ar putea să fie foarte bine o problemă de ordin medical. De exemplu, anuminte lipsuri din organism dau stări de apatie. Sau o proasta alimentație combinată cu o lipsă de somn te poate face să fii obosit, atunci ai nevoie de odihnă. Nu cred că se mai poate numi lene. De altfel e doar o reacție de avertizare, protecție a organismului. Ce ar fi bine să fie luat în seama nu etichetata ca și comportament neadecvat.

De asemenea poate să iți fie lene să faci lecțiile dar să fii foarte dispus să joci un fotbal. Nu cred ca poți fi catalogat ca leneș ca preferi sa alergi 10 km în loc de a face un exercitiu pe care îl găsești plictisitor. Extinzând această situație poți să nu fii dispus să faci X lucruri pentru ca tu ai dori activ să faci Y lucruri.

Atunci o altă persoană (să îi zicem nemernicul manipulator) vrea să te convingă să faci acțiunea x. În cruciada ei pentru a salva lumea (de fapt pentru a-și împlinii scopurile egoiste) va apela la acest cuvânt fără sens „lene”. Astfel va aduce în discuție tot felul de argumente istorice, lenea fiind privita ca un lucur negativ. Nu e decât o încercare abilă e a ne deturna de la alegerile impuse de liberul nostru arbitru. Face asta apeland la constiința noastră formata în copilarie. Când ne-a spus mama prima oara că dacă nu ne facem lecțiile nu suntem copii buni.

Deci cuvântul lene este un termen, folosit abil spre a atinge coarda sensibilă, el este menit să ne  mobilizeze forțele în scopuri exterioare nouă. Povestea lungă spusă pe scurt, e un instrument de sclavie.

Ar mai fi un context în care se folosește cuvântul lene. Să desemneze starea când nu ai chef să faci nimic, stai degeaba, cum ar spune un observator din afară. Cum poate să identifice un observator dinafară că tu stai degeaba?

În primul rând, marea majoritate a oamenilor când stau se gândesc. Ori a gandi e o acțiune și poate să fie și o muncă. Nu contează exact la ce te gândești. Este invazia cea mai perversă a altcuiva în intimitatea ta, să se lege de momentele când ești picat pe gânduri. Practic nu mai vrea sclavia ta fizica vrea și înrobirea ta mentală răpindu-ți momentele de introspecție.

Analizând pe cei care reusesc să stea fără să se gandească, în stari meditative, practic nu le putem spune că sunt leneși. Atunci Budha ar fi cel mai leneș om de pe pamânt și totuși din lenea lui nu se poate spune ca nu a ieșit nimic bun. Întoarcere de situție, ce ar scoate lenea din gramada de stari negative și ar poziționa-o fix în varful piramidei stărilor pozitive.

Deci ceea ce ni se aruncă în ochi ca fiind lene nici macar nu este o stare a noastra. Este o stare în care ne observa cei care încearcă să ne manipuleze, într-o direcție considerată de ei mai potrivită. Acțiune condamnabilă din orice poziție (manipularea vreau să zic).

Eu consider că alegerea ta pentru ați petrece un anumit moment din viață îți aparține în totalitate. Nu exista lene există 1000 de motive pentru care tu alegi să nu faci ce vrea altcineva. Si nu toți trebuie să avem slujbe de director nu toți trebuie să fiim invățați, curați sau sătului. Este o alegere personală care ar trebui să ni se respecte, fără a se încerca tot felul de tehnici de manipulare, a noastra spre binele nostru.

Eu zic că, dacă e să mor, să mor din lene decât de altceva. E o luptă mică împotriva unei sclavii parșive care ne atacă până și în cele mai intime colțuri ale vieții nostre. Gest cu atât mai sarboasă cu cât e întreprins de oameni care nu dispune de suficientă tărie pentru a ne obliga.

Moarte sclaviei, să stergem cuvantul lene din dicționar. Pași mici…





Mai răsare si soarele

23 09 2009

Am avut o perioadă mai ternă. Motivele pot să fie obiective sau subiective, dar la urmă sunt neinteresante.

Greșesc, nu sunt neinteresante de fapt sunt greu de identificat. Atâta timp cât ceea ce aș putea suspecta mai mult m-ar încurca, prefer să le consider rezultate afectate în așa măsura de erori încât nu merită atenție.

Important e că am ieșit din starea gri fără efort, fără să mă tai cu lama, fără să fac din asta o tragedie. Pur și simplu m-am trezit dimineața cu alt tonus.  Azi am fost vesel am simțit iarăși că trăiesc.

Care este rețeta? Nici una, tocmai asta e, să nu te opui. Când ai o stare mai proastă nu încerca să ieși forțat. Lasă turma de animatori care roiesc în jurul tău, să se agite zadarnic. Explică cui merită să explici că deși ești trist nu e o problemă. Și permite-ți răgazul să redevi iar vesel.

Cu cât te zbați să depașești o stare proastă cu atât te afunzi mai rau în ea. Pentru că de multe ori nu apuci să ajungi la cauza lucrurilor, de unde vine tristețea, ce te face să fii trist. Cum ai putea să o depașesti atunci zâmbind forțat?

Cum suntem destul de liniari în gândire, nu putem să ne controlam gandurile să nu mai fiim triști și să înțelegem de ce suntem, în același timp. Astfel că ne risipim eforturile în încercări zadarnice de a masca efectul fără să înlăturăm cauza. Efortul acesta, zadarnic ne frustrează și mai rău și ne adâncește în depresie. Ne scade respectul pentru propria persoană sau ne face să îi învinovățim pe alții pentru starea noastră.

Pe alții îi face să se simtă rușinați faptul că sunt observați, de anturaj, într-o stare de tristețe. Percep asta ca pe o stare de slăbiciune. Dar oare există om care nu are astfel de momente? Atunci cine e mai curajos, cel ce fuge acasa să se ascundă când plange sau cel ce își înfrunta starea îmbrățișând-o? Orice falsitate e o dovadă de lașitate. Nu e o critică, e o observație. Nici nu aș putea critica pe cineva pentru lașitate când toți avem atâtea frici care ne învăluie. De altfel scopul postului asta nu e să delimitez cum e bine sau rău, ci să prezint o variantă. Oricine poate găsi ca i se potrivește mai bine alt mod de a depăși tristețea.

Oricum ca să nu existe dubii, acum vorbesc de stăriile de proastă dispoziție fără motiv aparent. Sau cu motiv greu de identificat. Când stiim clar de ce suntem deprimați atunci e altă poveste.

Concluzia: Nu te lupa cu morile de vânt, nu te speria de stările nasoale. Treci prin ele și încearcă să găsești motivul real. Dacă nu merge, nu te panica va trece de la sine până la urmă dacă nu te lupți cu ea ca să o transformi în obsesie.