Cainele meu

27 08 2009

Acest post este dedicat câinelui meu.

O să încep cu o precizare. Am avut cel mai bun câine din lume. Nu e o afirmație hazardată pur și simplu eu nu am mai vazut la alt câine dând dovadă de atâta bunătate.

Nu spun ca era cel mai frumos desi era foarte frumos, daca ieșeam cu el pe drum primeam nenumarate complimente.

Nu spun ca era cel mai destept deși era foarte deștept. Executa destul de multe comenzi cand avea el chef plus alte multe trucuri pe care le prinsese singur și îi dresase pe membrii familiei 🙂 .
Nici cel mai puternic nu era, deși nu l-am vazut înfrant de nici un mascul dupa vârsta de 2-3 ani. Și s-a batut cu rottweiler, ciobanesti, lupi, javre cu orice mascul mai mare ca el care îl ataca nu dădea înapoi.
Dar spun cu mâna pe inimă ca a fost cel mai bun caine pe care l-am vazut (ma rezum doar la ce am vazut eu).
De ce spun asta?
Pai în primul rând avea o simpatie pentru pisici. Îi placeau pisicile cum vedea una cum se ducea să o miroasă, să o lingă, și indiferent dacă pisica îl scuipa sau se juca cu el nu reacționa agresiv.
Nu ataca caini mai mici ca el sau cațele sau pui chiar dacă ei îl atacau. Au fost situații când un câine de talie mica s-a înfipt in el. Pur și simplu îi imobiliza cu labele dar nu punea gura pe ei.
Când se lupta însă cu un mascul de talia sa (ca indiferent cât de atent ești se mai întampla chestia asta) nu ataca primul și cand adversarul abandona lupta îl lasa să se retragă.
Aveam încredere deplină să îl las nesupravegheat cu nepoata mea când era mica. Am vazut apoi ca una din ocupațiile ei era inclusiv să îi puna mana pe ochi. Adica sa ii țina de ploape si sa îi atinga globul ocular. Nepoata avea atunci in jurul de 2 ani. Trasul de coada era ceva lejer sau suitul pe el cand statea culcat.
Pur si simplu se vedea cum o privește înțelegator și nu zicea nimic.

Avea în privire o blandețe deosebită în situația în care era negru si avea între 35 – 40 de kg. Nu te deranja niciodată. Nu era agasant, dacă aveai chef să te joci cu el se juca cu tine, dacă nu, nu știai ca exista în casă. Avea atât de mult bun simț încat dacă îi venea să vomite (câinii mai vomita uneori) mereu cauta un loc fara covor, fugea pe ciment langa ușă in general. Și asta nu îl invațase nimeni. Dacă ma duceam cu el la cineva în curte nu iși facea nevoile înauntru. Se cerea afara din curte.

Nu scheuna nici cand îl vacinam nici cand se lupta nici cand era ranit și îl ingrijeam (se mai tăia în cioburi pe la labuțe uneori destul de rău). L-am auzit o singura dată scoțând un sunet când am închis ușa peste coada lui din greșeală.
Multe alte amănunte îmi vin în minte, dar în final când mă gandesc la el îi simt bunatatea. Era pur și simplu bun. În tot ce făcea și cum se comporta în orice situație, dovedea bunătate și bun simț. Puteam să mă joc cu alt caine cand era de față, nu a atacat niciodată acel câine. Pur și simplu întorcea capul, așa facea și cand îi interziceam să mănânce ceva. Aștepta cuminte langă și întorcea capul.

Îmi e atât de dor de el… Când a murit nu am plâns, nu pot să plâng nu știu de ce. Nu am mai plâns din clasa a 5-a. Nici la decese nici la suferințe. Oricum și dacă aș putea să plâng tot nu aș plange. Mă gândesc la el cu drag, și acum pot să ii simt botul si urechile cu care obișnuiam să mă joc și ma cuprinde adlitera o caldură.

Te iubesc și sunt privilegiat că am avut parte de așa o ființă minunată.