In fata fricilor.

24 08 2009

Marley & Me

Asta e filmul pe care l-am vazut in weekend.

Este un film de nota 7 pe imdb deci nu e nici prost nici bun. Merge de vazut cu femeia langa tine ca sa te stranga in brate sau de oua. Depinde de nivelul relatiei :). Oricum e genul de film care le aduce aminte de maritis familie si alte chesti.

Problema e ca filmuletul asta obisnuit m-a rupt pe genunchi, cum nu s-a mai intamplat de mult. Eu nu am mai plans de la Puiu (cine nu a plans la puiu nu e om) . Acum nu am plans dar daca as fi fost capabil sa plang acum era un moment bun.

Sa vad filmul asta a fost o autoflagelare. In primul rand, e vorba despre relatia intre un om si cainele sau, care intamplator mai e si labrador.La un moment dat imbatraneste si moare. Situatie prin care am trecut si eu, cam doare o rememorare. Plecand de aici am simtit marea mea frica si anume imbatranirea. Ma deprima orice poveste care prezinta pe cineva in putere si apoi la batranete, pur si simplu simt ca imi baga un piron in inima.

Al doilea aspect surprins in film si in care ma regasesc, e drama individului cand se sacrifica pe el ca entitate pentru binele familiei-renunta la visele pentru altii. In film normal ca descopera frumuseti de alta natura in viata de familie, dar are acolo niste chestii foarte triste. Comparatia intre viata de burlac aventurier si ceea de familist.

Ei cumva scot aia cu familia ca fiind calea cea dreapta dar… eu nu simt chiar asa. Eu simt ca asta poate sa fie calea spre o viata de frustrari si inghitit in sec. Asta vad in multi oameni din jur. Ca baga capul in pamant si zic – Ce puteam sa fac? – Nu asa face toata lumea?

Nu stiu daca un lucru ales de toti este si bun. Poate e doar mai la indemna, poate ca de frica singuratatii multi se baga in iad. Am vazut si oameni care par fericiti de viata de familie dar eu nu ma simt inca gata pentru asa ceva. Acum o asemuiesc cu batranetea cu dizolvarea sinelui. Poate tot din cauza proastelor exemple din societate. Am amici care dupa ce s-au insurat deja parca au imatranit cu 10 ani. Au alte „preocupari” adica nu mai au preocupari. Nu mai au placeri personale ei sunt o „familie”, fac pt casa. Sunt soti model, fideli nu se uita dupa femei muncesc pentru casa lor au fete mai serioase si poarta discutii mai serioase. Iar cand ii prinzi singuri la un pahar de vorba simt cum iese toata reprimarea din ei. Ma ingrozeste gandul sa devin astfel. Sa ma mint singur ce ma intereseaza si ce nu.

Sa traiesti singur langa cineva, sa ascunzi in tine o realitate in care sa fanteziei, sa iti iei puterea de acolo pentru inca o zi de chin. Aberez fara sens, sunt doar ganduri universale, clisee, rahaturi fara noima. La sfarsit e vorba de frica fata de lantul pe care il pui singur pe gat din frica de libertate. E vorba de lipsa de confidenta ca alegerea altora mi se potriveste si mie. Lipsa de incredere in autenticitata alegerii lor.

Si apoi cainele, meu atat de frumos si atat de puternic, imaginea lui imbatranind (nu l-am vazut cu adevarat salbit dar am vazut deteriorarea fizica inceputa).  Ma sperie gandul la batranetea neputincioasa. Acum poti sa iei orice decizie iar atunci nu mai decizi nimic. Cred ca e ultima lectie pe care ne-o da viata. Abandonarea finala in fata ei se produce cand ne ia toate uneltele pentru a lupta.

As vrea sa il mai iau o data in brate, sa ii lipesc capul de pieptul meu.

Mi-am promis ca nu o sa ma gandesc la el niciodata cu tristete ci numai cu profunda recunostinta pentru iubirea dezinteresata.