Sex – partea 2.

Pentru parte a doua  aș zice ca se cheamă a face dragsote.

De altfel, e tipul de relație sexuală experimentată de marea majoritate a oamenilor în ce-a mai mare parte din timp.

Faci dragoste, atunci când ai o parteneră pe care o apreciezi, când te gandești să se simtă și ea bine în aceași masura cu tine. E o relație sexuala în care iți dai silința pentru orgasmul partenerei, cel puțin în egala măsura cu pentru al tău.

Nu implica neapărat o relație de lungă durat, importantă e comunicare, care trebuie să fie foarte bună. Ca să poți face dragoste ai nevoie de un anume nivel de maturizare. E nevoie să privesti sexul ca pe ceva normal fără concepții legate de morală sau mai știu eu ce prostii de genul. A face dragoste nu implică petale de trandafiri sau alte avioane din filme ci e vorba de o relatie sexuala în care partenerii sunt deschiși față de neviole celuilalt. Înseamnă să știi să ghicești dorințele din gesturi și să știi să te exprimi prin gesturi.

Atunci când faci dragoste e ca un dans, nimic nu necesită prea multe discuții sau explicații deja va ințelegeți foarte bine și ajunge un schimb de priviri pentru a sti ce e de facut. E un dans în care nimeni nu se lupta să conducă, ci se schimba alternativ cel ce i-a inițiativa. Când faci dragoste poti să fii glumeț poti să fii pasional sau poți să fii tandru la fel de bine poți să domini sau să fi „pervers”. În toate variantele însă partenerii se respectă și se privesc cu considerație.

În general sexul facut astfel este satisfăcător pentru ambii parteneri. Îți lasă un gust placut dupa și te face să te simți bine în timp ce îl faci. E relaxant si crește deschiderea față de partener. Îți scade agresivitatea inconștientă (motiv pt care sportivii nu sunt lăsați să facă sex înainte de competiții)

Concluziile sunt favorabile e un mod placut de a petrece timpul cu partenerul de viață și nu numai. E bun pentru sănătate și pentru tonusul tau general. Te ajută sa uiți de stres si te face să zambesti.

Sex – partea 1.

Nu se putea să nu aberez și eu puțin pe tema asta nu?

(Dezvolt doar din punct de vedere masculin pt varianta feminina aștept păreri.)

În ce privește sexul eu am identificat până acum trei tipuri distincte de relatii sexual.

Cum sunt destul de diferite o să le dezvolt separat.

Primul să ii zicem sex sau futut sau cum vreți, e vorba de contactul sexual cu o persoana care nu iți place. Pe care nu o cunoști mai deloc și față de care nu manifești nici un fel de atracție explicită. De ce ajungi să faci sex?

Păi ca ești barbat și ești beat și ți s-a sculat. Mai rau, nu ți s-a sculat dar ai tu în minte ca o oportunitate de acest gen nu se lasă să scape. Astfel ajungi în pat cu o femeie ce nu iți spune nimic ba mai rau poate să te dezguste (poate fi prostituată). Urmeaza un fel de act sexual, mai rapid o labă în vagin. Ce te dezgustă și pe parcurs și mai ales la final.

Eu personal nu am avut parte de prea multe astfel de experiențe, iar prin ce am trecut nu o sa reneg acum. Asta e am văzut cum e, am înțeles că e greșit și am evitat să se mai repete.

Există însă o categorie de bărbați care din diverse motive se opresc la tipul ăsta de relații sexuale. Poate că nu pot să ajungă la ce iși doresc așa că trebuie să găsească o variantă de a-și elibera energia sexuala. Poate ca nu înțeleg că se poate mai mult. Poate ca au fost educați de anturaj ca orice gaură se fute.

Opinia mea personală e ca atunci când te complaci în așa ceva faci un mare păcat. Nu ma refer acum la un păcat de facutură religioasă sau morala deși nici nu le exclud. Dar păcatul e în primul rând față de tine. Acest gen de relații sexuale te abrutizează te fac misogin te inrăiesc și te frustrează. Din așa ceva nu o sa cunoști niciodată frumusețea femeii. Nu o sa ajungi să cunoști scânteile ce se iscă între doi parteneri. De fapt e doar o labă mai leneșă, care te lasă la sfârșit cu un sentiment de vinovăție mai mare ca aia executată în solitudine.

Când un bărbat face acest tip de sex regulat devine atras de „perversiuni” nu mă ințelegeți greșit. Nu sunt genul pudic, si muia sau mai știu ce prostii de genul asta nu sunt o pervesiune pentru mine. Prin perversiune ma refer la a simți nevoia sau plăcerea în a umilii femeia. (Mai mult decât o joacă cu scopuri distractive) Se ajunge la a confunda sexul cu un act de dominare a partenerei pe toate planurile inclusiv de dezumanizare a ei. Se observă aceast tendință și în unele filme porno. În mintea bărbatului se dezvoltă impresia ca femeia e un obiect și ca el e cu atat mai valoros cu cât va folosi obiectul în cel mai josnic mod cu putință.  Se răzbună practic pe femeia care îi pică în mană pentru toate frustrarile suferite din partea femeilor pe care le-a dorit. E un act înjositor și maladiv.

Concluzia: Nu e ceva în care să persiști  și să nu lase urme. Mai bine o arzi în laba decât așa, e mai sănătos după părerea mea, pentru psihic cel puțin și pentru creșterea sanselor de a avea o partenera în adevaratul sens al cuvantului într-un viitor.

Nebunia singuratatii

Am văzut o fază acum doua zile. O femeie fără adăpost care avea probabil peste 40 de ani, e greu sa apreciezi varsta oamenior strazii, s-a apucat să danseze in stația de tramvai. De fapt nu stiu ce făcea exact, dacă dans sau mima o lupta cu mai mulți adversari.

Atunci m-am gandit, oare care este elementul care te face sa te comporți așa? Eu cred ca este vorba de singurătate. Cred ca toți am avut momente cand eram singuri acasă si am dansat sau am facut schema aia a lu’ van-dame, să nu mai zic de dialogul din oglinda din taxi driver(Are You Fucking with Me?). Deci dupa acest principiu am fii cu toții nebuni.

Femeia aia nu era mai nebună decat restul, dar ea nu avea locul acela intim unde să se elibereze. Pe de alta parte pentru un om al strazii singuratatea poate să fie peste tot. Oricum ei sunt invizibili pentru ceilalți membrii ai societații. Sunt sigur ca așa ar face oricare dintre noi pe o insula pustie (dc am naufragia făra fotomodelul suedez).

De aici imi permit sa trag concluzia (or mai fii tras-o și alții) că de fapt prezența altor oameni în jurul nostru, oameni de care ne pasă, este bariera între noi și „nebunie”. În acest caz așa zisa nebunie nu e chiar nebunie ci devine normalitate.

[Fac o paranteză nu vorbesc acum de cazurile de nebunie patologica care exista clar, eu vorbesc de făramă aceea de comportament irațional care stă pitită în fiecare dintre noi.]

Fiind ceva normal atunci este pură ipocrizie sa râzi de alții surprinși în astfel de momente. Pentru că sincer, privind în tine, sigura diferență este ca celalat a avut curajul să se manifeste iar tu nu. Practic el e de aplaudat pentru că este mai cinstit cu sine însăși.

Practic criticii unor astfel de manifestări „ridicole” nu sunt decât cei mai ipocriți oameni. Sunt cei ce și-au insușit cel mai bine mentalitatea de sclav cei mai puțini liberi dintre semenii noștri. Ei sunt aceia care din frustrare pentru lipsa lor de curaj condamnă orice manifestare a libertații esenței individuale.

Eu, fara să înțeleg sensul unor astfel de acte (dansul, schimonosirea, cântatul, râsul, fără motiv etc.) atâta timp cat nu fac rău altora și vin din tine nu pot sa le vad decat ca pe acțiuni pozitive. Nu stiu care e beneficiul lor, dar s-ar putea să fie unul foarte mare pentru individ. Mai ales că după, omul se simte mai bine, ușurat, relaxat. Ar putea să fie măsura de protecție a organismului împotriva stresului.

Acceptarea acestor acte relativ ridicole si aparent iraționale de către societate ar putea să fie un pas în creșterea sănătații individului și în scăderea criminalității (mă refer la acea criminalitate izvorâtă din reacții violente spontane gen batăi in trafic, poștasul cu mitraliera sau elevul cu trancanul la școală). Lipsa unor astfel de acte de libertate și refulare duce la acumulari în interior de tensiuni negative care se vor elimina mai târziu prin acte de violență sau nefericire.

Așa că, atunci când vom fi pe cale să râdem de cineva pentru un comportament irațional dar non violent poate ca ar trebui să mai calculăm o data, cine e nebunul în situația asta. Cine e cel ridicol. Cine e ipocritul și cine e irațional.

Dorim o societate mai bună, dorim oameni mai umani in jurul nostru? Atunci asta e un pas in direcția asta, nu mai judecați până nu sunteți siguri ca ați priceput ce judecați.

O alta dovadă a faptului ca toți avem nevoie de aceste mici refulari ar fi băutura. Oamenii ajung sa consume alcool pentru a avea un argument pentru comportamentul lor. Cumva dacă faci ceva ridicol beat te face să nu te simti nebun, ai nevoie de o doza de curaj pentru a fii „nebun”. Din nefericire consumul de alcool în timp trece de la manifetarii non violente la manifestari foarte violente (cine obișnuiește sa bea poate să confirme, se modificat starea de spirit la băutura cu timpul. În tinerețe de amuzai fiind comic, acum fiind agresiv).

Eu nu am momentan curajul sa mă manifest în public treaz :). Dar cel puțin promit ca nu voi mai râde de cei care au. Poate cu timpul mai mulți vor aborda aceasta atitudine, lasându-i pe cei mai curajoși dintre noi să înceapa. Iar apoi la spartul târgului să putem și noi să dansăm/cântăm pe strada fara frica de ridicol, când suntem fericiți. Sau să ne oprim și să plangem/strigam cand suntem la limita răbdarii în loc sa cautăm o victimă nevinovată pe care să ne vărsăm negativitatea.

Nu tot ce nu înțelegem pe deplin e obligatoriu rău.

Cainele meu

Acest post este dedicat câinelui meu.

O să încep cu o precizare. Am avut cel mai bun câine din lume. Nu e o afirmație hazardată pur și simplu eu nu am mai vazut la alt câine dând dovadă de atâta bunătate.

Nu spun ca era cel mai frumos desi era foarte frumos, daca ieșeam cu el pe drum primeam nenumarate complimente.

Nu spun ca era cel mai destept deși era foarte deștept. Executa destul de multe comenzi cand avea el chef plus alte multe trucuri pe care le prinsese singur și îi dresase pe membrii familiei 🙂 .
Nici cel mai puternic nu era, deși nu l-am vazut înfrant de nici un mascul dupa vârsta de 2-3 ani. Și s-a batut cu rottweiler, ciobanesti, lupi, javre cu orice mascul mai mare ca el care îl ataca nu dădea înapoi.
Dar spun cu mâna pe inimă ca a fost cel mai bun caine pe care l-am vazut (ma rezum doar la ce am vazut eu).
De ce spun asta?
Pai în primul rând avea o simpatie pentru pisici. Îi placeau pisicile cum vedea una cum se ducea să o miroasă, să o lingă, și indiferent dacă pisica îl scuipa sau se juca cu el nu reacționa agresiv.
Nu ataca caini mai mici ca el sau cațele sau pui chiar dacă ei îl atacau. Au fost situații când un câine de talie mica s-a înfipt in el. Pur și simplu îi imobiliza cu labele dar nu punea gura pe ei.
Când se lupta însă cu un mascul de talia sa (ca indiferent cât de atent ești se mai întampla chestia asta) nu ataca primul și cand adversarul abandona lupta îl lasa să se retragă.
Aveam încredere deplină să îl las nesupravegheat cu nepoata mea când era mica. Am vazut apoi ca una din ocupațiile ei era inclusiv să îi puna mana pe ochi. Adica sa ii țina de ploape si sa îi atinga globul ocular. Nepoata avea atunci in jurul de 2 ani. Trasul de coada era ceva lejer sau suitul pe el cand statea culcat.
Pur si simplu se vedea cum o privește înțelegator și nu zicea nimic.

Avea în privire o blandețe deosebită în situația în care era negru si avea între 35 – 40 de kg. Nu te deranja niciodată. Nu era agasant, dacă aveai chef să te joci cu el se juca cu tine, dacă nu, nu știai ca exista în casă. Avea atât de mult bun simț încat dacă îi venea să vomite (câinii mai vomita uneori) mereu cauta un loc fara covor, fugea pe ciment langa ușă in general. Și asta nu îl invațase nimeni. Dacă ma duceam cu el la cineva în curte nu iși facea nevoile înauntru. Se cerea afara din curte.

Nu scheuna nici cand îl vacinam nici cand se lupta nici cand era ranit și îl ingrijeam (se mai tăia în cioburi pe la labuțe uneori destul de rău). L-am auzit o singura dată scoțând un sunet când am închis ușa peste coada lui din greșeală.
Multe alte amănunte îmi vin în minte, dar în final când mă gandesc la el îi simt bunatatea. Era pur și simplu bun. În tot ce făcea și cum se comporta în orice situație, dovedea bunătate și bun simț. Puteam să mă joc cu alt caine cand era de față, nu a atacat niciodată acel câine. Pur și simplu întorcea capul, așa facea și cand îi interziceam să mănânce ceva. Aștepta cuminte langă și întorcea capul.

Îmi e atât de dor de el… Când a murit nu am plâns, nu pot să plâng nu știu de ce. Nu am mai plâns din clasa a 5-a. Nici la decese nici la suferințe. Oricum și dacă aș putea să plâng tot nu aș plange. Mă gândesc la el cu drag, și acum pot să ii simt botul si urechile cu care obișnuiam să mă joc și ma cuprinde adlitera o caldură.

Te iubesc și sunt privilegiat că am avut parte de așa o ființă minunată.

Talentul sau darul fiecaruia

Umblă vorba în popor că fiecare are un talent, un dar, în care poate să exceleze fără mari eforturi sau în care poate atinge „performanţe” mai repede ca alţii.

Însă dacă e să ne uităm in jur, nu pare ca prea multă lumea a identificat care îi e darul. Nu cred că e neapărat unul singur dar măcar unu tot are fiecare om. Cel puţin asta imi spune mie intuiţia, că fiecare e bun de ceva anume.

Talentul asta nu ma gandesc ca e neapărat ceva dintr-un domeniu tehnic sau artistic. Ar putea fi de exemplu o inclinaţie spre a intelege starea sufleteasca a altora sau spre a asculta pe cineva. Cert e că aşa cum văd eu treaba asta, ar trebui pe langa faptul că facem ceva cu succes să ne şi provoace o plăcere deosebită când face asta. Poate ca ăsta ar fi cel mai puternic indiciu aspura recunoaşterii darului personal.

De ce îi zic dar? Pentru că simţindu-ne (unde naiba e cratima la tst in romana?) împliniţi din exercitarea acestei înclinaţii, practic o oferim fără a cere ceva in schimb. Asta nu exclude si obţinerea unor beneficii în urma practicării ei.

Cred că dacă am reusi cu toţii să ne identificăm darul nu am mai intâlni oameni nemulţumiţi de locul lor de munca. Asta ne-ar uşura destul de mult existenţă zilnică. Să nu credeţi ca nu am mai avea chelnări sau funcţionari publici. Pur şi simplu ar fi aşa de satisfacuţi de munca pe care o fac incat indiferent de salariul primit tot ar face-o bine.

Eu unu din nefericire nu imi ştiu darul. Cam ce incerc să fac imi iese făra să excelez dar satisfăcător. Poate că darul meu e să pot face multe aproape bine :). Sau poate că înca nu am gasit menirea mea in viaţă. Nu e chiar corect ce am spus menirea mea şi a oricărui om e sa evoluam, mai corect ar fi să spun domeniul meu de contribuţie la evoluţia buna a lumii.

Faptul ca nu ne place să facem ceva e un lucru foarte bun, rău e ca nu ascultăm de această senzaţie din motive sociale. Mama vrea să aiba doctor sau mai stiu eu ce aberaţie. Un om care işi foloseşte intens darul eu cred că va trai fericit din el. Si societatea în sine va beneficia cumva de pe urma acestei trebi. Mă rog, pâna atunci alergam toţi dupa bani şi recunoaştere luptându-ne cu vocea din noi care striga disperata pleacă. Îi mai indesăm un ciorap pe gat,  dăm muzica mai tare, doar doar nu o mai auzim.

Mi-ar plăce să îmi identific talentul. Dacă nu mi l-am identificat deja. Oricum eu cred că toate ne-ar merge mai bine dacă mai mulţi oameni şi-ar găsi vocaţia oricare ar fi ea.