Calm si normalitate

N-am mai scris de mult, mă consum pe alte planuri și nu am mai avut timp de introspecții. Nu în sensul rău, de fapt cred că am o perioadă foarte bună. Mă încântă ceea ce fac și timpul curge lin.

În schimb mă mai gândesc, dacă nu cumva astfel de perioade, în care ești mai mult centrat pe acțiune decât pe reflectat, nu te departează de tine însuți. Într-un mod care te va destabiliza și te va arunca la primul colț în tot felul de stări psihice derizorii.

Deznădejdea și futilitatea sunt cele mai puțin îndrăgite de câtre mine. Deznădejdea nu am mai simțit-o de mult. Cumva mi-am luat optimismul în brațe și am mers cu el înainte. Dar futilitatea… asta pândește mereu dupa orice efort susținut în lumea materială.

Oricum bănuiesc că nu rămâne decât să văd ce urmează. Cu vârsta am început să nu mă mai grăbesc spre final. Nu mai cred în finaluri. Am început să cred în prezent, vreau să învăț mai bine, să-l simt și să-l degust ,decât să fiu concentrat pe rezultate finale sau pe efecte. Aș vrea să mai petrec o vreme în zona cauzală a vieții. Unde creația se mișcă în voie, cu nesăbuința și încrederea caracteristică.

Ați văzut cum niciodată creația nu își pune probleme logistice? Ea le rezolvă când apar sau le ocolește și face din ele puncte forte. Îmi place când mă cuprinde câte un impuls d-ăsta creator, indiferent de ce natură este.

M-am și speriat azi, nu conteză motivul. Dar sperietura are niște efecte mișto. Adică atunci când realizezi că ești în siguranță. În primul rând te face să mai lași nasul în pământ. Asta este mereu de dorit, mai ales dacă ai o perioadă când toate se leagă.

Capeți așa o impresie de jmecher în mintea ta. Începi și te vezi descurcăreț, când de fapt doar ai nimerit pentru o scurtă perioadă pe o trasă favorabilă. De fapt dacă faci doi pași în spate vezi că ești tot unde erai și acum 3 zile. Singura diferență este că dintr-un motiv misterios privești tu cu mai mult optimism totul. În loc să iei partea futilității o iei pe a optimismului și al creativității pentru câteva clipe.

O găleată de apă rece te mai aduce cu picioarele la sol. Întodeuna când începi să crezi că totul merge de la sine urmează derapajul. Poate că puțină teamă îți mai taie din entuziasm dar îți deschide ochii și îți lungește antenele. Nu mă refer în sensul că devi mai atent la condițiile de mdiu și interceptezi atacurile sau curbele în ac de par mai cu talent. Nu, mă refer că îți lărgește puțin unghiul de vedere atunci când îi evaluezi pe cei din jur. Îți crește gradul de acceptare și toleranță față de lucrurile pe care nu le înțelegi sau nu le găsești ca fiind normale. Mie îmi place chestia asta, mai alesc când e fără urmări. Așa când vine ca un șut în cur, încâlțat cu o gheată de fier, șutul bă nu curul. Doar știți că eu port tanga, ce dracu.

Ați văzut vreodată ceva mai penibil decât chiloții tanga la bărbați?

Așa, când vine ca un șut în cur nu mai ai timp de filozofat. Trebuie cu o mână să te ții de cur cu alta să țipi și cu altă ocazie să fii mai atent. Bă dacă ceva îmi displace este să fiu mai atent. Cred că are legătură cu optimismul. E pachetul drumuri grele cum ar veni. Nu poți să o arzi și vesel și încrezător dar și să te uiți pe sub toate pietrele, să te asiguri că un miriapod delicios, vroiam sa zic veninos, nu te pândește la cotitură.

Adică, ori admir peisajul ori stau să mă feresc de neprevazut. Poate că femeile sunt multi tasking da’ eu nu. Eu sunt genul ăla de batrân care trebuie să își aranjeze masa de lucru 20 de min înainte să se apuce de treabă. Pentru care și aranjatul ăsta face parte din plăcerea creației, sau din plăcerea lucrului bine făcut. Nu spectaculos, nu, doar bine făcut, adică mediocru. Așa îmi place mie, să fac treaba suficient de bine. De fapt să o fac așa cum iese ea. Mai mult iubesc să am scule și să le aranjez, să am echipamente. Și pentru sport am multe chestii, pe care nu le folosesc decât foarte rar, dar faptul că le am mă umple de satisfacție. Când mă echipez pentru un antrenament, ceva, iubesc echipatul efectiv. Paloș dacă aș avea, să umblu cu el pe drum și arc să mai trag după câte o țintă așa din goana calului. Voi vă dați seama cât ar fi de mișto? Și șoste d-alea lungi de le tragi cât mai sus și centură.

Mă rog, deci viețui și pulsul e în cote normale, cam 54 de bătăi pe minut dimineața. E cam greu de luat totuși. Despre ce vorbeam?

E dragii moșului, deci o pulpă pe un umar o pulpă pe un umar, o apuci de buci și dă-i și dă-i.

Discurs motivational

Am observat un fenomen de ceva vreme. O să mă leg de un exemplu pentru a îl explica. Să zicem că ascultăm un discurs motivațional. Unul bun ar fi în filmul următor. Dacă nu aveți chef să-l ascultați o să fac un rezumat.

Partea 1

Partea 2

Atingerea unui obiectiv se reduce la trei pași.

1.Să ne dorim cu adevărat atingerea acelui obiectiv. Să ne dorim atât de intens încât orice altă dorință să pălească prin comparație.

2.Să fim dispuși să ne sacrificăm eul de azi pentru eul de mâine. Să alegem din proprie inițiativă să renunțăm la micile satisfacții pentru o satisfacție ce ne așteaptă în viitor.

3.Să înțelegem că durerea sau suferința este temporară, iar după ea urmează succesul. Practic finalul e un fel de încurajare și asigurare că neîncrederea și teama sunt normale și nu un semn că mergem în direcție greșită.

În principiu sunt total de acord cu aceste idei. Da, cred că dacă parcurgi și asimilezi acești trei pași vei atinge exact ce îți dorești. Dacă este ceva ce se poate atinge.

-Dar, dacă e așa de simplu și clar, unde este scăparea de nu foarte mulți oameni ajung să-și trăiască visul?

În primul rând, ele sunt observații post factum, mai mult decât o hartă de urmat. Cum poți tu să îți dorești ceva mai mult decât altceva? Adică poate ca o parte a conștientului tău strigă vreau să fiu bogat sau mai știu eu ce. Dar o parte a subconștientului tău strigă altceva. De fapt marea majoritate a dorințelor afișate nu sunt pe aceeași lungime de undă cu cele reale. Pentru că nu știm ce ne dorim cu adevărat.

Pentru că ce ne dorim azi nu se mai potrivește cu ce ne dorim mâine. Pentru că ce ne dorim acum nu se mai potrivește cu ce dobândim. Pentru că nu avem curajul să ne angajăm sută la sută într-o acțiune de frica, corectă, că asta ne va închide ușa către alte acțiuni posibile cu care cochetăm. Astfel niște sfaturi foarte bune devin moduri prin care ne putem distruge viața. Putem să mergem pe o cărare pe care credem că o dorim, pentru ca după 20 de ani de succes pe acea cărare, să realizăm că noi vroiam să fim doar un simplu tâmplar și nu un CEO.

Sfaturile sunt doar pentru cei care doresc ceva cu adevărat și știu din ficați ce anume doresc. Dar ăștia sunt puțini și cred că de cele mai multe ori se vor prinde singuri de restul pașilor. Sfaturile acelea bune devin cvasi-inutile chiar și pentru ei. Poate doar așa ca o reconfirmare.

Pe sistemul asta am văzut multe modele. Idei foarte frumoase și adevărate pentru anumiți oameni. Concluzii la care de cele mai multe ar fi ajuns și singuri dar care aplicate altora i-ar duce în bălări. Și te întrebi atunci, oare sunt cu adevărat utile? Pentru că practic pe oamenii care au nevoie de sfaturi îi dezorientează mai rău, iar pe cei care nu au, nu au .

Poate exagerez, dar cred că situația e tragică, mai ales din cauza faptului că ea se verifică pentru toți cei care o aplică corect dar nu se verifică pentru cei care nu au răspunsul la prima întrebare.

-Ce anume îți dorești la fel ca aerul?

Eu nu știu încă, poate că din punctul altora de vedere am tot ce mi-am dorit până acum. Și este adevărat, dar din nefericire ăsta e motivul pentru care nu prea mai vreau să îmi doresc nimic.

 

 

Visul meu

Bă, mi-am dat seama că eu am un vis. Adică nu am trăit cu el în minte până acum și plm alte figuri romantice de genul.

Nu frate m-a lovit acum în frunte, mâine pariez că nu mai e dar astea sunt detalii, intimități… .Doamne cât iubesc vorba asta, intimități, atâtea înțelesuri și pișare în vânt conține de nu vă pot explica. Oamenii care cer explicații la poezie nu merită a trăi. Merită să facă ce facem cu toții. Ne zvârcolim în mocirla asta existențială cu iz de cacat și zone adânci de ne trece de gură.

Revin, precum câinele la borâtura lui, asta e un citat dintr-o carte serioasă. Deci eu am un vis acum. Bă și se făcea că eu aveam multe vieți și corpuri pe care le puteam irosi bătându-mă în ring. Deci mie îmi place să mă bat. Dar nu așa la modul general, nu e cu un întreg ritual.

Deci să vă povestesc. Trebuie să fie în mod semiorganizat. Urăsc meciurile oficiale și întrecerile sportive  deși particip la ele. Bă voi vă dați seamă că eu particip la așa ceva. Eu care eram ciuca bătăilor, ăla batjocoritul. Ciudat că doar eu mă percepeam așa, cred că am fost bine dezvoltat mereu sau cel puțin normal. Așa deci semiorganizat și cavalerești, trebuie să fie un fel de turniruri personale. Bă cacații aia cu fight club mi-au banalizat visul. Ăla nu e un film despre bătăi dar eu aș putea trăi fericit doar în faza aia.

Bă deci cum e simțirea aia de croșeu expediat și socul ăla electric pe care îl citești în ochii partenerului… bă ala e întrecut doar de senzația de croșeu recepționat. Să vă spun un secret, eu când iau o lovitură de văd stele mă umple de fericire. Deci răd sincer și eu când râd sincer iese soarele dintre nori. Nu știu cum e senzația de K.O. că încă nu am fost făcut K.O. decât T.K.O.

Oricum visul meu cum vă spuneam e să lupt fără miză. Doar așa la modul cavaleresc, pentru onoarea de a lupta, chestie pe care o câștigă chiar și cel care pierde demn.

Am fost la sală azi și am avut o revelație. Întodeauna cel care spune nu mai pot înainte să cedeze nu a mers până la capăt. Cel care spune pot și clachează ăla e un spirit de campion, ăla e caștigător și când pierde.

Asta cred că îmi place în luptă, momentul ăla. Mereu în luptă, într-o luptă dreaptă, vei ajunge în acel moment. În care a continua e mai greu decât a ceda. Câte antrenamente de voință vă permiteți pe zi?

Satisfacția post antrenamant e direct proporțională cu dificultatea. Când lași garda jos și înaintezi cu capul înainte sigur de victorie (deși o decizie tactică greșită) e o senzație ce nu poate fi explicată în cuvinte. Cel puțin nu cu un vocabular sărac ca al meu.

Încă nu înțeleg fenomenul, și eu înțeleg mai multe fenomene ca un fizician premiat cu premiul nobel. Pentru că eu nu sunt condiționat nici de reguli stiințifice nici de considerente religioase. Sunt liber ca un nebun la sapoca care a găsit gaura din gard și calea de a fenta doza de medicație.

Cred ca oamenii au inventat medicația pentru nebuni din singurul motiv că nu suportau să fie cineva așa de liber și fericit. Nu bomba atomică e cea mai nocivă invenție a omenirii ci medicamentația asta.

Nu mai știu despre ce vorbeam dar sunt convins că dacă închizi ochii după ce ai citit poți ușor să mă înțelegi. Poate o să mă înțeleg și eu o dată, până atunci e bine și așa.

 

Cutiuțe

Erau mulți oameni 40, 50, mulți pentru a te dezbrăca în fața lor. Când s-a dezgolit s-a auzit un țipăt. Era un țipăt de bărbat. Cineva a fost așa de șocat încât a scăpat un ahh. Atmosfera a fost grea apăsătoare, cred ca prea puțini i-au auzit cuvintele în acele clipe, asurziți de zgomotul pulsului.

Toți erau blocați. Ar fi vrut să se uite, ar fi vrut să nu vrea să se uite, indiferent de efect nuditatea neașteptată a avut un efect asupra tuturor. Cel mai natural lucru ne-a devenit străin.

Cine suntem noi? Ce suntem noi? Unde a rămas acel ceva din noi care ne reprezintă? Acel ceva lipsit de rușine, pentru că în fața naturii nu ai de ce să te rușinezi, realitatea nu ar trebui să te rușineze. Cine întoarce capul când vede câini în pula goală? Stiți? Câinii umblă în pula goală pe străzi!

Am cultivat frica și am adus-o la rang de virtute și etică i-am dat nume frumoase, i-am zis politețe, i-am zis stăpânire de sine, i-am zis eleganță, i-am zis eroism, curaj chiar. Ne-am luat relitatea și am bagat-o într-o cutiuță. O cutiuță perfect inchisă, credem noi. E realitatea noastră doar a noastră, o ținem închisă o știm doar noi.

Ne băgăm în casă, tragem obloanele, încuiem ușile, abia apoi deschidem cutiuța. Ne uităm la ea cu fascinația unei bătrâne, ce privește cutiuța muzicală primită în dar de la iubitul ei pierdut cu zeci de ani în urma pe un front obscur. Dar fără sfințenia gestului ei, fără iubirea ei.

Ne uităm în ea cu voluptatea murdară a vinovăției. Cu conflictul complex al omului intelectual, rafinat când se cacă. Cu distincția profesorului universitar cu ochelarii pe varful nasului si nadragii în vine care își freacă pula la el în cabinet cu gândul la eleva cea buna sau de ce nu de lucrarea ei de examen.

Ca niște perverși excitați de propria noastra decădere și de plăcerea de a ne vedea nimicnicia. Ne călcăm măștile vanității atunci când nu ne vede nimeni. Ne tăvălim în căcat, ne pedepsim pentru orele de prefăcătorie în fața a mii de oameni, ce ne-au crezut pentru o clipă. Suntem un ucigaș în serie ce își dorește să fie prins pentru faima din ziare înainte de scaunul electric.

Cutiuța aia în care ne-am îngrămădit cu totul ne strânge o zi întreagă ca pe un picior ținut într-un bocanc vara. Aerul stătut și umezeala începe să ne afecteze. Conținutul cutiuței începe să pută.

Când o deschidem, uneori în public, cu un pahar în plus prima senzație e de miros urât. Mirosul ăla urât ne sperie apoi nu mai așteptăm să se aerisească o închidem timorați. Ajunge să se altereze în așa măsură conținutul ei încăt tot ce mai simțim e acest miros urât care îl cărăm după noi. Încercăm să îl mascăm prin gesturi exagerate, prin manifestări zgomotoase, prin parfumuri artificiale. Îl poleim cu bani, cu aur, cu firme și Iphone-uri.

Curajoșilor, eticilor, respectatorilor de reguli aveți în pula mea curajul de a deschide cutiuța și de a o ține suficient de mult deschisă cât să treacă mirosul de stătut. Ce e în ea nu se strică niciodată de tot. Dacă dai la o parte mucegaiul și putreziciunea mereu mai pîlpîie puțin adevăr acolo. Puțină realitate vie, crudă și naturală.

Cât de mult rău ți-ar putea face să îți întinzi membrele după 100 de ani de stat chircit? E puțină durere când mușchii atrofiați se dezmorțesc pentru prima oara dar câtă voluptate la final. Cât de placut e să respiri aer cu toată cutia toracică, să îți simți erecția deplină.

De la puțin la mult, e nevoie DOAR de exercițiu, fără grabă, fără termen limită, ca o picatura de apă pe stanca de calcar deschide-ți orizontul.

Pute prea intens a închis în jurul nostru.

Momente optimiste, partea a 9-a

Azi e o zi nimerită pentru gânduri optimiste. Nu se deosebește prin nimic de ziua de ieri sau de alatăieri. De fapt, ieri a fost mult mai însorit, deci vremea nu are nimic de a face cu asta. De fapt nu văd nici o diferență pozitivă azi față de o altă zi ternă a săptămânii, cu toate acestea azi este o zi deosebită. Azi e frumos rău.

Azi simt că nimic nu îmi poate sta în cale. Azi mă simt deștept, intuitiv, cu simț artistic. Plin de putere de concentrare. Plin de compasiune, de bunătate, de înțelepciune într-un cuvânt. Tot azi simt că toate semafoarele vor fi pe verde că toate ușile mi se vor deschide. Mă simt atât de bine azi indiferent ce aș face, pare că nimic nu m-ar putea demoraliza.

Azi e ziua în care pot, orice, oricum, oricât, oricând.

Soarele răsare pentru a mă încălzi pe mine și când e în nori e acolo pentru a nu mă face să strâng din ochi. Bă, în astfel de zile simt că viața e minunată fără să am cum să explic cuiva de ce si cum.

E bine să fii și dacă nu simți asta niciodată înseamnă că faci ceva foarte greșit. Nu mă refer că sunt momente când cineva sau ceva te face să te simți bine. Nu, astea sunt surogate! Pur și simplu să te simți euforic pentru că exiști.

Să nu simți că faci ce faci pentru că nu puteai să faci altfel ci pentru că așa ai ales tu.

Pentru că puteai să faci un milion de alte alegeri într-un milion de momente trecute dar tu ai ales exact cum ai ales să ajungi unde ești și cine ești azi. Tu ai construit experiența a ceea ce ești prin deciziile tale și indiferent, de sistemele de măsura ale celorlalți, pentru tine realitatea ta de acum este perfectă. Suferințele tale și bucuriile tale sunt culorile cu care tu îți vopsești capela sixtină în fiecare zi.

Pot să pun acum un zâmbet pe orice față “destinul” îmi pune în cale. Asta e o superputere pe care ,aparenta lipsă de beneficii, o duce la nivel de binecuvântare.

Pot fi fericit în orice situație cu orice resurse, pot zâmbi prin orice așa zise lipsuri pentru anumite convenții pe care voi le numiți vieții împlinite. Sentimentul de împlinire nu este condiționat de cauze exterioare și asta este puterea absolută. Asta e puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Asta e puterea creației și a libertății supreme, iar această putere prin ea însăși te duce pe culmi ale beatitudinii. Culmi neatinse cu aportul nici unei alte substanță “interzisă” în nici o cantitate. Între noi fie vorba mi-am testat limitele suficient ca să pot spune că știu ce vorbesc.

Sunt convins că așa cum inspirăm și expirăm, așa cum mușchiul întâi trebuie să obosească pentru a deveni puternic și a îți permite să faci orice si el să nu obosească, tot așa stările acestea vor fi urmate de stari depresive sau de stări cu moralul tremurând. De momente cu frici scoase la lumină și cu privit în ochi a neîncrederilor. Ceea ce în schimb știu și mai sigur este că din acele stări se rafinează acestea. Din iubirea fricilor până se transformă în putere și din privirea lor în ochi până le vezi cum sunt cu adevărat se ridică fericirea necondiționată. Dintre gânduri rele pe care le privești cum trec prin fața ta ca norii de furtună răsare soarele.

Din micenie se naște un om puternic.

Din mers înainte atunci când nu ai puteri și când totul pare potrivinic se construiește înțelepciunea de viață. Înțelepciunea vieții care spune că ești indestructibil și inalienabil și indivizibil.

Că nu există realitate destul de mare să nu poată fi cuprinsă în iubirea ta. În iubirea ta, izvorântă din pătrunderea mecanismelor interioare, a trecerii dincolo de rău și de bine dincolo de teama de moarte. Cel mai important lucru este pătrunderea sensului, iar cel mai important lucru este depășit paradoxal de un singur lucru, plăcerea de a căuta să patrunzi acest sens, chiar dacă probabil că nu îl vei pătrunde niciodată, cu alte dovezi decât propria credință.