Când vrem mai mult

În încercarea, mai mult sau mai puțin coerentă, de autoperfecționare a fiecăruia există un punct de inflexiune (punct în care curba își schimbă sensul concavității). Nu vă gândiți la asta ca la un moment unic în timp. Poate că există mii de astfel de momente sau poate unul marcant.

Ceea ce încerc să spun este că atunci când vrei să evoluezi spiritual te vei lovi de conflicte interne. Modul cum le vei gestiona te va eleva sau din contră te va face să aluneci, cel puțin temporar,  pe o pantă nedorită.

Prin evoluție spirituală înțeleg orice ține de o etică personală, de o religiozitate anume, de o autocunoaștere. Orice proces prin care un om încearcă să șlefuiască ceea ce este în ceea ce consideră că ar trebui să fie. În cadrul acestui proces de transformare e axiomatică existența unui conflict. Conflictul dintre azi și mâine, dintre ego și suflet, dintre conștient și subconștient. Încă nu sunt hotărât cine cu cine e în conflict, diferite teori susțin diferite concepte. Toate au logica lor și dacă le citești și studiezi disparat te fac să spui evrika. Toate te ajută, toate te fac mai puternic și cred eu că te duc în același loc dar pe drumuri puțin diferite.

După ce am stabilit noțiunile cu care lucrăm acum să vorbim despre subiectul care mă interesează. Cum gestionăm conflictul, nu știu dacă există o cale unică potrivită pentru orice conflict un panaceu universal. Nu știu nici dacă ne-am dori să existe dar cred că o discuție de principii despre aceste conflicte ne poate ajuta uneori să nu ne mai afundăm în hăul deznădejdei.

1.  Primul pas și cel mai important este să acceptăm existența inerentă a acestor conflicte. Dacă vrei să fii mai bun în orice domeniu trebuie să accepți că e loc de îmbunătățiri. Să o accepți ca pe o realitate nu ca pe un fapt nefericit.Tu nu ești așa dintr-o nenorocire și e grav că ești așa, tu ești așa pentru că asta este realitatea. O supărare asupra stării tale de fapt este o piatră agățată de picior în cadrul acțiunilor care urmează.

2.  Al doilea pas absolut necesar în procesul de evoluție este dorința de schimbare. Dorința reală, nu cred că putem să ne schimbă interior dintr-o dorința „insuficient de proprie”. Schimbarea nu vine din dorința de a ajunge altfel, schimbarea vine din dorința de a fi acum altfel.

Să dau un exemplu pentru a nu lasa loc de confuzii. Dacă vrei să fii mai curajos înseamnă că vrei să poți înfrunta orice situație cu stăpânire de sine. Asta e scopul final. Dar pași intermediari necesari sunt înfruntarea fricilor punctuale, care te macină. Dacă tu nu ai dorința clară în tine de a lucra cu frica x și cu frica y atunci schimbarea, dobândirea liniștii interioare nu este posibilă. Dacă tu îți dorești cu ardoare să atingi idealul suprem dar nu vrei nici o secundă să parcurgi drumul înseamnă că de fapt nu ești încă pregătit pentru asta.

3. Al treilea pas rezultă din primii doi, și este sinceritatea în fața ta. Un proces de transformare interioară nu permite autoînșelări. Nu poți să ajungi undeva cu o busolă defectă. Poți să bântuiești deșertul în lung și în lat în schimb. Poți deveni un maestru al supraviețuirii în deșert. Sunt oameni foarte carismatici acești beduini ai deșertului interior. Pot susține conversații minunate despre cum poți găsi apa, despre când e bine să mergi și când nu dar nu te pot ajuta să ieși din deșert.

Atunci cine te poate ajuta? Pai eu sunt convins că avem cu toții o busolă proprie. Făcută special pentru noi, singurul instrument cu adevărat util. Într-un moment de sinceritate pură fiecare dintre noi poate să răspundă la orice întrebare își pune legată de următorul pas necesar în evoluția lui personală. Dacă este dispus să facă sau nu acel pas asta e momentul apariției conflictului. Dar nu ar trebui să fie așa. Dacă eu știu unde trebuie să calc acum nu înseamnă că ăsta e și momentul în care trebuie să calc. Până nu simt că și vreau să înaintez nu e timpul. E bine că știu unde nu trebuie să mă supăr pe mine că nu pot. Asta e realitatea mea. Aceștia sunt pași  dar nu sunt gata să îi fac, simpla acceptare a faptului că îi cunosc mă aduce mai aproape de posibilitatea înaintării. Unii pășesc forțat pentru că trebuie. De fapt pasul ăla nu a fost niciodată făcut. Ba din contră ai construit o clădire ce se dorește înaltă și ai omis să pui o cărămidă la bază. Ori se va nărui construcția ori o vei desface cărămidă cu cărămidă pentru a umple și locul acela.

Așa că vinovăția, pentru că nu ești dispus să faci ceva, nu e necesară dar sinceritatea în ce privește ce trebuie să faci și dacă vrei cu adevărat să o faci este absolut necesară.  Nu există, vreau să ajung în vârf dar să nu urc muntele. Vârful există doar pentru cine a urcat. Vârful nu e disparat de munte, fără munte vârful e doar o vedere pe care o cumperi de la colț cu imaginea de sus. Cine a urcat un munte nu poate spune că suferă comparație ce vezi de sus cu ce vezi privind vederea. Iar cine a urcat cu telecabina nu poate să spună că vede de sus ce vede acela care a urcat pe jos. Sunt lucruri inexplicabine dar o data cu parcurgerea unui drum ți se lărgește capacitatea de a procesa ce te așteaptă în vârf.

Pe scurt: vrei mai mult, trebuie să fii sincer și să vezi dacă vrei să mergi acolo Dacă nu, nu e nici o problemă! Acordă-ți timpul să stai pe loc până când în tine va apărea acel VREAU. Ala e singurul garant al autenticității transformării. Vinovăția și forțarea sunt trasee ocolitoare care de multe ori te rătăcesc iremediabil.

Cutiuțe

Erau mulți oameni 40, 50, mulți pentru a te dezbrăca în fața lor. Când s-a dezgolit s-a auzit un țipăt. Era un țipăt de bărbat. Cineva a fost așa de șocat încât a scăpat un ahh. Atmosfera a fost grea apăsătoare, cred ca prea puțini i-au auzit cuvintele în acele clipe, asurziți de zgomotul pulsului.

Toți erau blocați. Ar fi vrut să se uite, ar fi vrut să nu vrea să se uite, indiferent de efect nuditatea neașteptată a avut un efect asupra tuturor. Cel mai natural lucru ne-a devenit străin.

Cine suntem noi? Ce suntem noi? Unde a rămas acel ceva din noi care ne reprezintă? Acel ceva lipsit de rușine, pentru că în fața naturii nu ai de ce să te rușinezi, realitatea nu ar trebui să te rușineze. Cine întoarce capul când vede câini în pula goală? Stiți? Câinii umblă în pula goală pe străzi!

Am cultivat frica și am adus-o la rang de virtute și etică i-am dat nume frumoase, i-am zis politețe, i-am zis stăpânire de sine, i-am zis eleganță, i-am zis eroism, curaj chiar. Ne-am luat relitatea și am bagat-o într-o cutiuță. O cutiuță perfect inchisă, credem noi. E realitatea noastră doar a noastră, o ținem închisă o știm doar noi.

Ne băgăm în casă, tragem obloanele, încuiem ușile, abia apoi deschidem cutiuța. Ne uităm la ea cu fascinația unei bătrâne, ce privește cutiuța muzicală primită în dar de la iubitul ei pierdut cu zeci de ani în urma pe un front obscur. Dar fără sfințenia gestului ei, fără iubirea ei.

Ne uităm în ea cu voluptatea murdară a vinovăției. Cu conflictul complex al omului intelectual, rafinat când se cacă. Cu distincția profesorului universitar cu ochelarii pe varful nasului si nadragii în vine care își freacă pula la el în cabinet cu gândul la eleva cea buna sau de ce nu de lucrarea ei de examen.

Ca niște perverși excitați de propria noastra decădere și de plăcerea de a ne vedea nimicnicia. Ne călcăm măștile vanității atunci când nu ne vede nimeni. Ne tăvălim în căcat, ne pedepsim pentru orele de prefăcătorie în fața a mii de oameni, ce ne-au crezut pentru o clipă. Suntem un ucigaș în serie ce își dorește să fie prins pentru faima din ziare înainte de scaunul electric.

Cutiuța aia în care ne-am îngrămădit cu totul ne strânge o zi întreagă ca pe un picior ținut într-un bocanc vara. Aerul stătut și umezeala începe să ne afecteze. Conținutul cutiuței începe să pută.

Când o deschidem, uneori în public, cu un pahar în plus prima senzație e de miros urât. Mirosul ăla urât ne sperie apoi nu mai așteptăm să se aerisească o închidem timorați. Ajunge să se altereze în așa măsură conținutul ei încăt tot ce mai simțim e acest miros urât care îl cărăm după noi. Încercăm să îl mascăm prin gesturi exagerate, prin manifestări zgomotoase, prin parfumuri artificiale. Îl poleim cu bani, cu aur, cu firme și Iphone-uri.

Curajoșilor, eticilor, respectatorilor de reguli aveți în pula mea curajul de a deschide cutiuța și de a o ține suficient de mult deschisă cât să treacă mirosul de stătut. Ce e în ea nu se strică niciodată de tot. Dacă dai la o parte mucegaiul și putreziciunea mereu mai pîlpîie puțin adevăr acolo. Puțină realitate vie, crudă și naturală.

Cât de mult rău ți-ar putea face să îți întinzi membrele după 100 de ani de stat chircit? E puțină durere când mușchii atrofiați se dezmorțesc pentru prima oara dar câtă voluptate la final. Cât de placut e să respiri aer cu toată cutia toracică, să îți simți erecția deplină.

De la puțin la mult, e nevoie DOAR de exercițiu, fără grabă, fără termen limită, ca o picatura de apă pe stanca de calcar deschide-ți orizontul.

Pute prea intens a închis în jurul nostru.

Doar dă!

Am citit o chestie deșteaptă undeva. Bine am citit-o de multe ori, de atâtea ori încât a devenit un clișeu. Un clișeu pe care nu l-am digerat niciodată cât să îi înțeleg esența.

Citatul suna cam așa: concentrează-te pe ce ai tu de dăruit și nu pe ce avantaje ai putea să obții.

Fiind într-o perioada de căutări mai intense am privit prin prisma acestor cuvinte, ca la eclipsă prin geamul afumat. Ce crezi că s-a întâmplat?

Am reușit să văd, am reușit să înțeleg dezechilibrul și să văd greșelile pe care le-a făcut în ultimul timp. Clișeul ăsta conține multă înțelepciune în el, dar dacă iei doar cuvintele și nu aprofundezi ideea… va rămâne doar un clișeu.

Nu e vorba de altruism sau de caritate ieftină de craciun. E vorba de egoism, de autenticitate. De a îți atinge potențialul în fiecare gest pe care îl faci și astfel gestul să devină un dar valoros. Un dar pentru restul și o împlinire pentru tine. Nu e ceva ce se pretează doar la acte artisitce sau semnificative pentru statistici. E ceva ce poți aplica în fiecare clipă.

E o declarție de sinceritate și curaj, un act de sfințenie de cea mai frumoasă formă.

Dacă meditezi la această fraza vei observa încă ceva. Atunci când nu ai de oferit nimic într-o situație înseamnă că nu e locul tău acolo. Înseamnă că esti acolo din frică. E un fel de busolă și un cod de conduită totodată. E o întreabre care pusă căt mai des (ce am eu de dat aici?) te schimbă în profunzime. Voi încerca să fac asta continuu și vă țin la curent cu evoluția situației .

Am găsit “răspunsul” la postul anterior.

Am greșit, am lansat postul trecut și am spus că dacă cineva îmi va demonstra că am greșit atunci voi recunoaște acest lucru. Până la urmă m-am prins singur deci acum e momentul să și recunosc. Nici nu prea putea altcineva să se prindă unde anume am greșit. Că inevitabil trăirile interioare nu le poți cuprinde în post și acolo stă de fapt cheia întregii ecuații.

Am greșit că am acționat altfel decât îmi spune sistemul meu de valori. Am greșit pentru ca nu mi-am analizat sentimentele agresive și m-am identificat cu ele în loc să înțeleg ce se ascunde în spatele lor. Am greșit pentru că mi-am construit o pledoarie avocățească pentru a mă minți singur și a îmi distrage atenția de la greșelile mele prin focusare asupra “greșelilor” altora.

Să le iau pe rând.

1. Eu zic așa, orice “rău” ți se întâmplă este motivat. Dacă te enervează cineva nu te enervează pentru că e el enervant. Te enervează că te-ai lăsat enervat tu. Deci tu ai cel puțin 50 % din responsabilitate, tu ai făcut parte din cauzele care au făcut necesară producerea faptelor. Nu numai  prin fapte efective cât și prin gânduri și judecăți . Nu mă aștept să mai fie cineva de acord cu acest mod de a vedea lucrurile, dar nici nu e necesar.
2. Odată ce simt că ceva mă jenează, productiv ar fi să analizez situația și să acționez cu adevărat sprea a o înclina în direcția pe care o consider eu că trebuie. De multe ori tendința provenită din orgoliu și din personalitate este de a reacționa agresiv. Agresivitate înseamnă slăbiciune, însemnă frică, înseamnă negarea unor trasături personale când le vezi în alții. Deci tendința de a mă opune unei situații pe care am considerato incorectă a fost anulată de subiectivismul personal legat de acea situație. Cu alte cuvinte m-am lăsat cuprins de sentimente incorecte de judecăți personale asupra subiectivismului altcuiva. Ceea ce într-un final e tot un subiectivism. Deci mă plasează pe același nivel și o problemă nu poate fi rezolvată la același nivel la care a aparut.
3. Finalul a fost încălzirea cu o paturică caldă a orgoliului căutând motive pentru care eu am dreptate și altcineva nu are. Poate că nu am folosit cuvinte jignitoare efectiv dar mi-am dorit să jignesc, pentru a echilibra balanța unei alte agresivități (cel puțin așa am calculat eu). Am încercat să blochez agresivitate cu argesivitate. Am ignorat că ea a existat în mine și m-am agățat de faptul că nu am folosit cuvinte vulgare. Totuși cuvintele indiferent de forma lor păstrează încărcătura existentă când au fost scrise. Astfel că dacă ai vrut să atingi pe cineva poți să scrii și cu metaforele cu alecsandri și tot o sa atingi. Pur și simplu am fost la fel de slab ca slabiciunea pe care am condamnat-o.

Deci da, am greșit, probabil că o să mai greșesc, pentru că impulsivitatea domină adesea înțelepciunea. Nu îmi pare rău efectiv pentru această situație a fost o lecție de o valoare deosebită în ochii mei. Dacă acum am avut nevoie de, nici nu știu cât 4 zile, să reușesc să depășesc orbirea orgoliului poate că data viitoare o să am nevoie doar de două.

Se pare că sunt foarte orgolios lucru pe care nu prea îmi venea să îl înghit până acum. Cred că și faptul că nu sunt orgolios o susțineam cu orgoliu chiar dacă ascuns undeva în adâncurile subconștientului. Trebuie să mai lucrez la asta.

Dacă ai dreptate nu înseamnă că ești și drept.

Poate că nu e cel mai important lucru să ai dreptate. Nu că ar fi ceva rău în asta.

Purtam o discuție în contradictoriu cu a mea acum câteva zile. Si la un moment dat îmi spune să nu mai țip la ea. Spre deosebire de alte momente acum nu țipam, adică eram chiar atent la tonul vocii. Am rămas așa siderat.

În general când se întâmplă așa ceva îți dai seama că prima reacție e să mă enervez.

-          Cum naiba țip cândă vorbesc încet?

Dar atunci chiar eram într-o dispoziție bună așa că pentru prima oară am lăsat-o așa și mi-am cerut iertare pentru că am ridicat tonul. Mă gândeam eu așa nedumerit cum poate cineva să îți spună că țipi când vorbești încet. Adică găsisem un puzzle de rezolvat.

Explicația găsită de mine a fost că atunci când comunici cu cineva cuvintele nu sunt totul. Mai există și o comunicare nonverbală și mai există și un plan subconștient pe care oamnii mai sensibili îl pot simți chiar dacă nu își dau seama de asta. Atunci analizând ceea ce gândeam și ce simțeam mi-am dat seama că în adâncul sufletului meu nu eram perfect echidistant în susținerea argumentelor mele. Adica aveam dreptate dar ma și bucuram că aveam dreptate și că a venit momentul să plătesc o poliță mai veche. Astfel că ea simțind agresivitatea mea interioară nu putea să îmi perceapă adevărul care venea o data cu ea.

Am realizat că de fapt chiar țipam fără să țip. Ego-ul știe să se ascundă foarte bine în spatele unei argumentații. La final dacă ești sincer cu tine și cu cei din jur poți să recunoști că greșești și atunci când ești „corect”.

Prin astfel de exerciții de sinceritate cu tine și cu alții ajungi să te comporți așa cum ești. Poate că pare că vei pierde o dispută verbală dar cu siguranță vei câștiga mult mai mult și de multe ori vei câștiga un prieten.

Nu mai spun că atunci când recunoști și renunți la orgoliu, într-o dispută, vei fi surprins că interlocutorul brusc va începe să te înțeleagă și de multe ori veți descoperi că erați chiar de aceeași părere.

Puțini oameni sunt deschiși complet față de ceilalți așa ca nu trebuie subevaluată această calitate.