O decizie iti poate schimba viata?

Există o iluzie, o iluzie pe care vreau să o destram. Nu mânat de vreo furie interioară, mai mult mânat de un scărpinat la ouă.

Se făcea că uneori în o decizie poate să îți schimbe fundamental viața, poate să ți-o răstoarne cu susul în jos sau să te ridice pe culmi nebănuite. Nu găsesc acum o formulare mai concisă.

„O decizie îți poate schimba viața”.

Nu mă satiface dar își atinge obiectivul, adică înțelegeți despre ce vorbesc.

Cum a apărut această idee? Din două surse, presupun eu.

Una mai recentă, este reprezentată de filmele de căcat. Sunt rău, nu sunt de căcat, sunt un demers artistic de aplaudat. Dar ca valoare concretă sunt un zero barat. Mă gândesc la toate fabulațiile lu’ tarantino și alte exagerări de genul. Nu vreau să intru în polemici de ce toate fantasmagoriile astea nu au treabă cu realitatea, de ce filmele în general nu au treabă cu realitatea. Oricum cel mai evident aspect este că durează prea puțin și că trebuie să prezinte chestii neplictisitoare. Iar viața e înfăptuită din chestii plictisitoare. Filmele deși nu au treabă cu realitatea noastră, totuși o influențează. Toți ne vedem în sinea noastră un personaj principal. Toți ne dorim să fim ăla magicul, ăla care dizolvă murdăria și lasă rufele de un alb imaculat.

Iar filmele ne induc impresia ca asta depinde e o decizie inspirată într-un moment precis. Nu depinde de așa ceva… e o prostie.

A doua sursă este faptul că oamenii sunt seduși de nevinovăție și mint. Toți vor să fie nevinovați-năpăstuiți de soartă deși ei sunt demni și buni și merită mai mult. Așa că mint, se mint pe ei te mint pe tine, în general ca și filmele lasă impresia faptelor ce se întâmplă în urma unei decizii punctuale. Ca și cum și ei sunt un personaj de film și trăiesc și ei momente interesante.

O lăbăreală… în realitate lucrurile stau diametral opus. Momentul ăla care schimbă cursul unei vieți, îndiferent de potențial, nu este un moment guvernat de o alegere izolată. E ca și cum ai spune că o picătură a umplut paharul doar pentru că ea e ultima care îl face să dea pe dinafară.

Viața nu e neîndurătoare, chiar e foarte tolerantă. Tu ești ăla care ia fierăstrăul și se apăucă, conștient sau nu, să îl miște ritmic peste căpriorul care ține tavanul. Că la un moment dat o să îți pice tavanul în cap de la o ultimă mișcare e evident, dar nu poți să te plângi apoi că vai domne tu doar ce ai tras o dată mâna spre tine cu un fierăstră un în pumn și uite ce calamitate s-a petrecut.

Accidentele auto nu se întâmplă unuia care conduce mereu prudent și odată “ghinionul” nu știu ce cacat face. Hai frate, când îți pariezi viața la zar cu regularitate e doar o chestiune de timp până pierzi.

La fel și invers. Dacă tu ești samurai zi de zi, clipă de clipă, nu se cheamă noroc că până la urmă vei reuși ceva spectaculos.

Orice schimbare a cursului vieții este rezultatul unei succesiuni coerente de acțiuni care durează de suficient de mult timp. Nu mai căutați în poveștile de succes sau ghinion ale altora pentru că au tendința să omită detali.

Verificați-vă propria viață. Alegeți orice eveniment spectaculos pe care l-ați determinat să vi se întâmple. Izolați decizia inițiatoare, apoi căutați în memorie de câte ori ați acționat în același fel până în momentul respectiv.

Aici există o chichiță, nu poți să cauți exact aceiași replică a situației, ci asemănări, mai mult la nivel de fond.

Dacă ai ajuns să iei bătaie, pentru că l-ai înjurat pe unu, caută să vezi de cîte ori ai mai înjurat pe alții. Dar nu te opri aici. Vezi de câte ori ai înjurat în gând, de câte ori ai urât și ai judecat pe alții. Caută să vezi de câte ori ți-ai dorit să poți face rău cuiva. Apoi să îmi spui mie că tu ai luat bătaie fără să fi făcut nimic.

Știu ce gândiți. Păi așa cine nu are sabia deasupra capului? Cine menține un echilibru. Un echilibru pe care doar tu îl poți simți. Tu știi dacă ești mai mult înverșunat și pesimit decât altfel. Tu poți să știi dacă ești mai mult riguros în ceea ce faci decât delăsător.

Cum spuneam viața nu e zorită, ea îți dă ocazia să alegi de mii de ori ce vrei să urmeze. Îți permite să îți formezi fondul interior  conform vitezei tale, apoi acel punct de inflexiune va veni. Nu e rezultatul unei decizii de moment, e rezultatul a o mie de picaturi de apă ce îți deschid drumul sau prăbușesc tavanul pe tine.

E bine sa participi si la concursuri

Oricât de mult te-ai pregăti, oricât de mult ai zice că te cunoști până nu te afli într-o situație de stres maxim nu îți cunoști adevărata valoare. Iar când zic adevărata valoare, sunt ironic și mă refer la adevăratele slăbiciuni.

În situațiile de luptă ajungi să te întâlnești cu tine în forma cea mai brutală. Nu neapărat că afli de latura ta brutală deși se întâmplă și asta și nu mereu îți place ceea ce vezi, mă refer că te vezi fără menajamente fără măști.

Auzi de frică sau de curaj și le tratezi ca noțiuni abstracte, apoi când simți gustul amărui al fricii, când simți senzația sufocantă a adrenalinei și efectul total neașteptat pe care îl are asupra ta ești mereu dar mereu luat prin surprindere.

Nu îți vine să crezi cum tu, care aveai o anumită gândire și plan și strategie, tu care ești într-un fel și ai anumite credințe principii sau cum vrei să le spui redevi o creatură a reflexelor și a instinctelor. Urmerești uneori fără capacitate de reacție, ca un spectator, propriile tale acțiuni. Te minunezi de cât de stupid poți fi. Când credeai că ești aproape fără speranță ești iarăși surprins de momente de absolută claritate în gândire și inspirație surprinzătoare.

Cred că asta definește cu adevărat un artist marțial, capacitatea de a își păstra liniștea interioară în cele mai dificile situații. În timpul nostru acest spirit de luptător, ce surprinzător nu prea are legătură cu lupta, este mai greu de educat.

Ne obișnuim să credem lucuri despre noi. Ne obișnuim să credem lucruri despre alții. Ne obișnuim cu un confort al siguranței ce ne permite o relaxare a ființei, o deconcentrare a atenției. Nu spun că e bine sau e rău, nu spun că acest moment de catifea al istoriei în care suntem și care nu se știe căt va mai dura, este degradant pentru ființa umană. Spun doar că nu oferă posibilități foarte pentru marea majoritate de a își cunoaște limitările sau calitățiile.

Una din cele mai valoroase experiențe este aceea de a afla ce slăbiciuni ai. Doare ca dracu, e adevărat, îți trage covorul de sub picioare. Dar dacă reușești să te privești, să te reprivești măcar ști unde stai.

Ne identificăm de regulă în imaginația noastră cu personajele pozitive din filme. Noi suntem ca ăia mișto, sau am putea fi dacă nu ar fi exagerate și dacă am avea parte și noi de antrenamentele sau resursele de care au ei parte nu? Cu timpul ajungem să ne idelizăm imaginea personală. Nu ca și cum suntem miezul dar ca și cum suntem pe acolo. Doar că adesea e un joc.

Eu traiesc într-un relativ confort psihic, relativ pentru că nu percep amenințări reale ale siguranței și echilibrului propriu. Asta nu înseamnă că ele nu există, oricând poate veni un cutremur, începe acum un război, lumea se clatină. Acest confort îmi permite să cred chestii. E frumos să crezi chestii. Ascunde riscuri conține un grad de patetism și penibil dar e plăcut.

Dorința de a domina și de a face rău nu e bună nici măcar în confruntarile violente, sau mai ales în confruntăriile violente. Așteptarea e terenul cel mai propice pentru a cultiva frica. Curajul nu are loc după ce ai intrat in hora, curajul e să intri.

Odată intrat ești la cheremul stăpânirii de sine și al ambițiilor primare. Ce ești dispus să faci pentru a câștiga? Doar atunci poți afla și nici măcar nu mai e vorba de câștig. Nici măcar nu mai e vorba de propria siguranță sau confort, nici nu știu despre ce e vorba. E o succesiune de tensionări la puncte critice a propriei voințe.

Până la urma ce provoacă tensiunea e de mică relevanță. Că e realitatea exterioară, că e instinctul de conservare sau frică sau rușine, până la urmă e o sarcina mare pe o voință imposibil de cuantificat. Orice voință poate ceda și orice voință poate rezista. Singura posibilitate pentru a știi cu siguranță este de o încerca. Uneori deși nu cedează îți dai seama că încă o secundă în plus sau încă un gram și ar fi cedat. Nu m-aș supăra pentru asta dar nici nu m-aș sui pe un piedestal.

Uneori la modul faptic ajungi să o mai faci.

Timp pierdut

Să nu mai pierdem timpul, am pierdut timpul așteptându-te, Am pierdut timpul la muncă, Pierd mult timp pe internet, gătind, etc. Sunt multe forme de a pierde timpul.

Ce înseamnă să pierd timpul și ce înseamnă să îl câștig? Timpul poate fi câștigat? Timpul măcar poate să nu fie pierdut?

Este o întrebare grea, asta cu timpul. Fiecare spune despre anumite acțiuni ca sunt pierdere de timp și despre altele că merită timpul alocat. Vreau să găsesc o formulă prin care să înțeleg ce înseamnă să pierzi timpul. Poate astfel voi deveni mai eficient cu timpul meu, această resursă prețioasă.

Există două curente de opinie despre acest subiect.

- Unii care considera că timpul merită să îl petreci  făcând acțiuni profitabile. Care aduc bani sau cunoștințe ce vor putea fi folosite pentru ce altceva dacă nu pentru a produce bani mai ușor. Extremiștii acestui curent de obicei ajung un fel de roboți ce gândesc numai în termeni de bani orice împrejurare.

-Alții care consideră că timpul merită să îl petreci doar făcând acțiuni care să te facă să te simți bine. Poate să mănânci, să bei, să fuți, să admiri artă sau să petreci timpul în natură. Extremiștii acestui curent în general ajung ori desfrânați ori filozofi.

Eu mă plasez undeva la mijloc. Înțeleg că e nevoie să petrec timp câștigând bani, înțeleg că am nevoie să îmi satisfac diverse plăceri ce ocupă timp dar nu pot să zic că măcare una dintre aceste acțiuni merită timpul.

Până la urmă e vorba de viața noastră. Merită să îl sacrific pe azi pentru mâine? Oare nu există o sansă să nu pierzi nici o clipă ci să simți că fiecare clipă merită să o petreci exact așa cum o petreci?

Dilema cea mai mare este dacă trebuie să îți modifici percepția pentru a prețui fiecare clipă sau dacă să cauți acțiuniile care să te satisfacă în orșice clipă.

Indiferent de care din drumuri este cel câștigător sunt convins că atunci când simți că pierzi timpul înseamnă că ceva faci greșit. Deci singurul care poate să spună că pierde timpul este doar subiectul acestei experiențe. Nu cred că există o acțiune universală câștigătoare.

Cel mai adesea timpul este pierdut atunci când visăm la ceva și ignorăm cu desăvârșire ceea ce întreprindem în acel moment. Când trăim în inconștiență. Nu vreau să spun că a visa e ceva rău. E foarte bine să visezi, dar nu când faci altceva. Când visezi fi prezent sută la sută în visul tău. Nu te tranchiliza folosindu-te de visare pentru a îndura mai ușor pierderea timpului tău. Visând sau așteptând ceva mai bun pierderea timpului nostru devine mai greu de observat. Altfel durerea ar deveni așa de mare încât ne-ar mobiliza.

Nu e o regulă că pentru a trai o ora fericit trebuie să trăiești altele nefericit. E o minciună, se poate trăi mereu fericit. Nu trebuie să pierzi timp pentru a putea să te bucuri de timp. E o iluzie în care ne învârtim singuri. Cine pierde jumătate din timp pentru a avea cealaltă jumătate să fie sigur că o va pierde și pe aceea. Dacă muncești 5 zile pentru a pleca la munte sâmbătă și duminică vei face din acele zile „libere” doar o caricatură de libertate. Ăsta e motivul pentru care revenim mai obosiți din concedii decât plecăm. Pentru că de fapt noi nu câștigăm de loc timp, mereu pierdem. Am intrat într-o capcană în care nu ne mai trăim timpul nostru. Nu mai știm care e cu adevărat timpul nostru și mereu căutăm cumva să simțim că trăim în viața noastră. Dar căutăm prea departe, căutăm să realizăm asta prin ce spun alții. Dar nu poate nimeni să identifice ce ți se potrivește ție. În fiecare clipă când ne punem întrebarea cât mai durează această situație înseamnă că ne pierdem timpul. Nu știu cum am putea să nu o mai facem, să nu o mai fac.

Să nu mai simt că pierd timpul. Să mușc din moment și să îi simt gustul pe deplin. Un lucru e clar. E nevoie să deschid ochii pentru a simți cu adevărat fiecare clipă pierdută și fiecare clipă câștigată. Poate așa o să încep să câștig din ce în ce mai multe clipe.

Când vrem mai mult

În încercarea, mai mult sau mai puțin coerentă, de autoperfecționare a fiecăruia există un punct de inflexiune (punct în care curba își schimbă sensul concavității). Nu vă gândiți la asta ca la un moment unic în timp. Poate că există mii de astfel de momente sau poate unul marcant.

Ceea ce încerc să spun este că atunci când vrei să evoluezi spiritual te vei lovi de conflicte interne. Modul cum le vei gestiona te va eleva sau din contră te va face să aluneci, cel puțin temporar,  pe o pantă nedorită.

Prin evoluție spirituală înțeleg orice ține de o etică personală, de o religiozitate anume, de o autocunoaștere. Orice proces prin care un om încearcă să șlefuiască ceea ce este în ceea ce consideră că ar trebui să fie. În cadrul acestui proces de transformare e axiomatică existența unui conflict. Conflictul dintre azi și mâine, dintre ego și suflet, dintre conștient și subconștient. Încă nu sunt hotărât cine cu cine e în conflict, diferite teori susțin diferite concepte. Toate au logica lor și dacă le citești și studiezi disparat te fac să spui evrika. Toate te ajută, toate te fac mai puternic și cred eu că te duc în același loc dar pe drumuri puțin diferite.

După ce am stabilit noțiunile cu care lucrăm acum să vorbim despre subiectul care mă interesează. Cum gestionăm conflictul, nu știu dacă există o cale unică potrivită pentru orice conflict un panaceu universal. Nu știu nici dacă ne-am dori să existe dar cred că o discuție de principii despre aceste conflicte ne poate ajuta uneori să nu ne mai afundăm în hăul deznădejdei.

1.  Primul pas și cel mai important este să acceptăm existența inerentă a acestor conflicte. Dacă vrei să fii mai bun în orice domeniu trebuie să accepți că e loc de îmbunătățiri. Să o accepți ca pe o realitate nu ca pe un fapt nefericit.Tu nu ești așa dintr-o nenorocire și e grav că ești așa, tu ești așa pentru că asta este realitatea. O supărare asupra stării tale de fapt este o piatră agățată de picior în cadrul acțiunilor care urmează.

2.  Al doilea pas absolut necesar în procesul de evoluție este dorința de schimbare. Dorința reală, nu cred că putem să ne schimbă interior dintr-o dorința „insuficient de proprie”. Schimbarea nu vine din dorința de a ajunge altfel, schimbarea vine din dorința de a fi acum altfel.

Să dau un exemplu pentru a nu lasa loc de confuzii. Dacă vrei să fii mai curajos înseamnă că vrei să poți înfrunta orice situație cu stăpânire de sine. Asta e scopul final. Dar pași intermediari necesari sunt înfruntarea fricilor punctuale, care te macină. Dacă tu nu ai dorința clară în tine de a lucra cu frica x și cu frica y atunci schimbarea, dobândirea liniștii interioare nu este posibilă. Dacă tu îți dorești cu ardoare să atingi idealul suprem dar nu vrei nici o secundă să parcurgi drumul înseamnă că de fapt nu ești încă pregătit pentru asta.

3. Al treilea pas rezultă din primii doi, și este sinceritatea în fața ta. Un proces de transformare interioară nu permite autoînșelări. Nu poți să ajungi undeva cu o busolă defectă. Poți să bântuiești deșertul în lung și în lat în schimb. Poți deveni un maestru al supraviețuirii în deșert. Sunt oameni foarte carismatici acești beduini ai deșertului interior. Pot susține conversații minunate despre cum poți găsi apa, despre când e bine să mergi și când nu dar nu te pot ajuta să ieși din deșert.

Atunci cine te poate ajuta? Pai eu sunt convins că avem cu toții o busolă proprie. Făcută special pentru noi, singurul instrument cu adevărat util. Într-un moment de sinceritate pură fiecare dintre noi poate să răspundă la orice întrebare își pune legată de următorul pas necesar în evoluția lui personală. Dacă este dispus să facă sau nu acel pas asta e momentul apariției conflictului. Dar nu ar trebui să fie așa. Dacă eu știu unde trebuie să calc acum nu înseamnă că ăsta e și momentul în care trebuie să calc. Până nu simt că și vreau să înaintez nu e timpul. E bine că știu unde nu trebuie să mă supăr pe mine că nu pot. Asta e realitatea mea. Aceștia sunt pași  dar nu sunt gata să îi fac, simpla acceptare a faptului că îi cunosc mă aduce mai aproape de posibilitatea înaintării. Unii pășesc forțat pentru că trebuie. De fapt pasul ăla nu a fost niciodată făcut. Ba din contră ai construit o clădire ce se dorește înaltă și ai omis să pui o cărămidă la bază. Ori se va nărui construcția ori o vei desface cărămidă cu cărămidă pentru a umple și locul acela.

Așa că vinovăția, pentru că nu ești dispus să faci ceva, nu e necesară dar sinceritatea în ce privește ce trebuie să faci și dacă vrei cu adevărat să o faci este absolut necesară.  Nu există, vreau să ajung în vârf dar să nu urc muntele. Vârful există doar pentru cine a urcat. Vârful nu e disparat de munte, fără munte vârful e doar o vedere pe care o cumperi de la colț cu imaginea de sus. Cine a urcat un munte nu poate spune că suferă comparație ce vezi de sus cu ce vezi privind vederea. Iar cine a urcat cu telecabina nu poate să spună că vede de sus ce vede acela care a urcat pe jos. Sunt lucruri inexplicabine dar o data cu parcurgerea unui drum ți se lărgește capacitatea de a procesa ce te așteaptă în vârf.

Pe scurt: vrei mai mult, trebuie să fii sincer și să vezi dacă vrei să mergi acolo Dacă nu, nu e nici o problemă! Acordă-ți timpul să stai pe loc până când în tine va apărea acel VREAU. Ala e singurul garant al autenticității transformării. Vinovăția și forțarea sunt trasee ocolitoare care de multe ori te rătăcesc iremediabil.

Adevărata formă a responsabilității

E un subiect pe care l-am mai abordat. Așa că voi încerca să fiu cât mai concis. Totul a plecat de la o discuție referitoare la campania “Let’s Do It, Romania!”.

Un participant la campanie s-a plâns că, după ce a văzut ce aruncă oamenii în pădure, nu s-a putut abține să nu îi judece.

În primul rând, pentru dezvoltarea personală, eu cred că dacă nu poți să nu acuzi mai bine nu participi. Eu nu am participat, pentru că nu am simțit să particip, nu știu de ce, nu am rezonat cu această campanie.

În încercare de a ajuta persoana respectivă și din curiozitate stiințifică am căutat împreună explicația. Adică eu am zis și la sfârșit mi s-a dat dreptate.

În primul rând trebuie să înțelegi că există două categori de surse.

1.Oameni care stau la casă și nu au contract cu o firmă care ridică gunoiul. Motivele sunt diverse și mai mult sau mai puțin justificate pentru tine.

Poate nu au bani, poate nu există firmă, poate fac economie. În realitatea lui motivele sunt perfect viabile. Sunt multe categori defavorizate care chiar nu își permit. Nu cred că există un argument suficient să acuzi pe cineva pentru că nu are bani sau interes pentru ce nu are interes.

2.Turiști sau trecători care aruncă gunoi ocazional pentru că nu au avut unde să îl arunce sau pentru că așa au fost educați. Dacă o persoană nu a fost educată să înțeleagă fenomenul e zadarnic să îl judeci pentru asta. Dacă e copil să se joace, daca e popă să cetească…

Acum rămânem la cei care dețin conștiința necesară să înțeleagă gestul și care pot să se opună lui. Aceia sunt cei care au participat la acțiune, sunt cei care nu aruncă gunoi pe stradă. Responsabilitatea e în gradina lor. Care sunt măsurile corective pe care le poate lua un astfel de om pentru a fi împăcat cu sine?

Simplu, să strângă gunoiul acolo unde îl deranjează pe el. Să atragă atenția politicos, celor pe care îi vede că aruncă gunoi, de așa manieră încât să trezească în ei sentimentul responsabilității. Astfel adăugând un nou membru la grupul oamenilor responsabili.

Cine consideră că aceste atitudini sunt prea mult pentru ei și totuși sunt deranjați de gunoi nu au motive reale de a se plange. Pentru că de fapt ei sunt responsabili de situația care nu le convine. Așa că atunci când înjuri mizeria de fapt te înjuri pe tine, doar că o faci într-o stare de neasumare.

Datoria fiecăruia este să fie ceea ce este. Dacă tu ești iubitor de curat, fi asta, dacă altul e nepăsător el își face treaba. Dacă vrei să fie mai mulți iubitori de curat fă-i să iubească curatul, sau… forțează-i, ce crezi tu că funcționează mai bine.

Forța în realitate eu zic că nu funcționează. Nu e rentabil să păzesti toată țara, mult mai ușor e să o responsabilizezi. Ți se pare calea ușoară că e prea grea sau că tu nu ai chef de asta, atunci asumăți neimplicarea în problemele care te deranjează pe tine. Nu arunca cu acuze în cei pe care nu îi deranjează.