Echilibristica

Sa vă povestesc dilema zilei.

Per total mă simt bine, zilnic și aproape toată ziua. Nu vorbesc de o stare feerică ca după o șuetă cu doamna mary. Nu, mă refer că mă simt bine chiar și când sunt apatic sau nervos. Adică nu mă revolt pe situații și nici nu mă strofoc că îmi maschez oboseala cu zâmbete false. Nu încerc să mă smulg forțat din stări de tristețe. De fapt tristețe nu e cel mai bun termen mai corect ar fi gânditor.

Mă simt bine când sunt posac când sunt taciturn când sunt gânditor și cănd sunt trist. Toate aceste stări îmi plac la fel de mult ca atunci când sunt expansiv, vesel și energic. Asta cred eu acum că înseamnă să fii în echilibru. Ăsta e echilibrul pe care l-am atins până acum.

Dar cum echilibrul în sine e o stare dată dracu când înveți să te ți pe sârmă începe să bată vântul. E, vântul meu, e reprezentat ca orice vânt de influențe exterioare. Îmi mai dă lume câte un brânci. Din punct de vedere avocățesc pot să găsesc clipind motive pentru care eu am dreptate și alții nu. Pot să scriu un post în care să iau la pulă fiecare tipologie și patern comportamental ce mă fute periodic. Dar nu aș rezolva nimic. Faptul că ai sau nu dreptate într-o privință nu schimbă prea mult realitatea.

De altfel singurul mod de a schimba realitatea personala de care mă consider 100% responsabil este să elimin nevoia de a mă lovi de aceste dezechilibre exterioare. Asta bănuiesc că se poate face evitând cauzele desi soluția pare doar temporară. Cauzele mereu se pot schimba. Mai ușor sper eu ca se poate face eliminând din mine acel ceva care atrage aceste comportamente.

Ajuns la această concluzie pot să încep de exemplu să nu îmi mai pese de nimeni și de nimic.

Nu pare ceva bun. Deși practic stergând cu buretele influența oricărei persoane din viața ta ai reveni la echilibrul personal. Nu va faceți impresia că asta ar însemna autoînsingurare. Nu, sunt convins că dacă tu nu mai manifești atenție fața de oamenii din jur ei vor continua să se lipească de tine. Doar ca îi vei schimba mai des.

Atunci rămâne o schimbare din temelie a modului de a privi lumea. Un atac poate fi oprit prin blocaj poate fi oprit prin contratac sau poate fi oprit prin eschiva. Eschiva ar însemna consumul de nergie cel mai scăzut, ar însemna și provocarea celui mai mic rău adversarului dar în același timp și cel mai eficient mod de a te proteja pe tine. Doar că eschiva implică cel mai înalt grad de autocontrol.

Trebuie să intuiești atacul trebuie să nu te temi de el și să acționezi exact în unicul moment perfect. Asta s-ar atinge prin antrenamant. Dar nu știu cum te poți antrena pentru așa ceva. Cum poți învăța să cuprinzi în palme cu atenție și delicatețe o agresiune să o muți de pe linia ființei tale și să o lași să își continue drumul.

Nu știu nici de unde să încep.

Trebuie să simt agresiunea în faza ei incipientă.

Să o înțeleg înainte ca însăși inițiatorul ei să o cuprindă în întregime.

Să văd în mine ce anume ar putea reacționa violent la acea agresiune. Să dedensific (inventez cuvinte?) acel punct al structurii entitații mele astfel ca atacul să treacă precum o săgeată prin abur.

Primele etape par vecine cu telepatia și cititul gândurilor dar în schimb ultima e toată în grădina mea. Iar dacă pot să cresc viteza ultimei etape pot să îmi permit mai puțină viteză în primele.

De fapt dacă reușești să devi cu totul fluid nu mai contează de unde vine un atac pentru că vei fi imposibil de atins. Asta e în schimb un nivel prea ridicat să mă gândesc la asta.

Ca să alunec într-o zonă mai tangibilă și mai clară pentru neiubitorii de metafore următorul pas este să cresc viteza de reacție în temperarea orgoliului și în identificarea cu faptul că nimic nu mă poate leza. Că nici o vorbă nu îmi ia ceva, nu îmi provoacă rani reale. Doar unele închipuite pe care apoi mă simt obligat să le îngrijesc.

 

dinți de suflet

Bă, să vă zic. Mă gândeam eu. Eu, multe posturi le-am scris în cap dar le-am uitat.

Pula mea, și acum am uitat un post, dar pentru că aburii unui vin obscur mă țin într-o oarecare priza (e 2:42). Am zis să fac un efort, să inventez o mizerie, în locul capului de operă pe care l-am visat acum o oră.

Se făcea că vă povesteam cum că m-am însurat. Asta e pe bune, am făcut ceremonia, cum mă știți, care mă știți. Fără invitați, fără sloboz ritual sau alte mizerii. Pur și simplu din inimă .

Bă, eu nu sunt romantic, nu sunt placid și consecvent. Eu când iubesc iubesc febril. Eu mă mir o dată cu pizda ovaționată, cum că sentimentul se ridică precum jerba de foc pe patru noiembrie în america (doar nu vă închipuiți că eu voi  ști când e kăkatul ala de zi a americi).

Acum eu recunosc, pentru că am baut ușor mai mult decât e necesar, că sunt un om rău cu intenții bune. Cum că eu pot face orice pizdă de pe planetă să se simtă aleasă. Dar nu ca un act de ipocrizie, ci doar prin simpla mea sinceritate. Ceea ce nu a înțeles a mea până acum, dar va plati neînțelegerea ei prin nopți de plânsete zadarnice. Nu ca o razbunare a mea, ci ca o furibundă acțiune zadarnică.

Bă postul ăsta are și un sens, e profund așa că mulți nu îl vor înțelege. Deci vă voi explica la modul dur.

Vouă și altor adresanți. Când iubești, iubești pe altul sau te iubești pe tine? Dacă iubești pe altul atunci lasă-l în pula mea să fie el. Dacă îi scoți 10 ochi că e prost, că face așa, sau așa, atunci bei ouă și mergi tu singură prin deșertul sahara nițel și apoi revizuiește-ți atitudinea.

Regula e simplă, care e motorul acțiunilor tale.

E frica? Sugi puli și dacă ai o pulă de bărbat îți va da la muie la genul fin și nu va hali mizeria ta manipulatoare.

Bă, eu sunt cel mai mișto om pe care l-ai putea cunoaște. Te fac să te piși pe tine doar pivind în ochii tăi. Te fac să te sinucizi doar încetând să privesc. Sună a laudă de kăkat. Sună a sunet de alăută, cum ar zice strămoșii noștri. Dar în banalul în care mă scald pe alte planuri, în cel interpersonal sunt un centru de greutate, care te face să te prăvălești în groapa fără fund a dependenței.

Ceea ce a mea nu a luat niciodată ca un compliment e că pot aduce pe orcine pe un val ascendent. Nu pe un val ascendent, ci pe un vârf fulminant. Fac din căcat bici. Dar eu am ales-o pe ea. Poate că scriu o oda, o odă în metru pulii.

Sunt așa de vulgar încât trandafirii în mâna mea roșesc. Sunt așa de vulgar încat unii îmi zic vul.

Am dinții plini de sânge, de sânge de suflet, pentru că mușc din esența ființei. Mă adap din centrul izvorului primoridal. Teme-te că voi bea o dată și atât. Teme-te că  voi fi azotul rădacinii tale doar o clipă. Iar dacă îți promit că voi fi o veșnicie atunci ține-te de asta cu toată râvna delăsarii tale.

Iubește-mă detașat, relaxat, pișă-te pe mine. Nu vreau onoruri, vreau miezul pizdii și concentrat de inimă, când dă pe afară. Nu am nevoie de acte de liniștire. Mă piș pe orice gest reflex. Am frați genunchii în gură.

Sunt un câine într-un colț, cu singura amenințare confortul. Eu și kaos suntem frați, mi-am dat seama de ce mă atrage ce scrie el. Pentru că și el ca și mine vrea să se detașeze de lumea asta la modul dur. Doar că el o încearcă în fantezie iar eu o încerc în realitate, cu circumsanțele fiecărei situații. Eu nu răstorn lumi mari dramatic, răstorn lumi mici brutal. Pula mi se micșorează și coaiele mi se măresc, a zis eminem odată. Eu o zic când vrea pula mea, micșorândă și rea. Mă mai uit la mircea badea, care ovaționa ura acum o zi două. Eu mă dezic de ea, dar pentru că fac asta am decis că e timpul să îi dedic atenție.

Am înțeles-o și am înțeles cum poți amesteca iubirea cu ura fără să se taie. Singurul moment când aș fute o femeie în cur e doar când aș vedea-o ca sfântă. Mi-a zis a mea o dată, ca o gluma zic eu:

Du-te la curve și fute în cur.

La ce bun? Am răspuns în gând. Multe lucruri am răspuns în gând în viața mea. Nu pentru că mi-ar fi fost rușine să vorbesc tare ci pentru că cer de la cercul meu de prieteni apropiați să îmi citească gândurile. Cine nu poate… suge. Până nu iubești cât să poți să dai un genunchi în plin dar să îl reți, nu vei înțelege ce vreau să spun.

E de kăkat să simți mai mult decât face să zici și să simți că a spune ar mânji cu kăkat totul. E de un kăkat dulce.

Și pentru tine în mod special aș tăcea lângă tine, chiar dacă te face să disperi asta.

Pe mine mă face să vibrez.

Cum să simți iubirea, îndrumar practic :).

Am promis ceva postul trecut, așa că acum trebuie să mă țin de cuvânt.

Prima observație în privința iubirii este că, dacă emoțiile se pot exprima prin cuvinte, iubirea se exprimă cel mai bine prin tăcere.

Asta nu înseamnă că nu putem vorbi despre ea. Putem, dar pentru cei care încă nu cred în ea și care nu sunt deschiși să o înțeleagă, cuvintele nu vor putea zugrăvi o imagine suficient de cuprinzătoare. Pentru cei care o mănâncă pe pâine cuvintele sunt de prisos. Deci singurii interesați de ce urmează, cred că sunt cei care o caută activ, așa cum fac și eu. Oamenii care i-au întrezărit culoarea, i-au simțit gustul și vor să repete experiența.

Probabil că noi toți suntem alcătuiți de așa manieră să știm să iubim, dar în decursul vieții începem și uităm. Iubirea în sine nu e o abstracție, nu e ceva despre care vorbesc poeții și tinerii îndrăgostiți până dau cu pieptul de greutățiile vieții. E o minune reală la care poate ajunge gratuit orcine, cei traumatizați însă trebuie să o fac cu puțin efort. Traumatizarea poate să fie activă și să facă omul să se teamă de ceva, sau poate să fie de lungă durată și să îl facă să nu mai simtă omenește pentru a își păstra mintea “sănătoasă”.

Cazul din urmă este cel mai des întâlnit și deși sună înfricoșător e de o banalitate plictisitoare. Rezultă din logica de doi bani a subconștientului, că pentru a nu mai fi răniți trebuie să nu mai simțim nimic pentru nimeni. Poate că atunci, punctual când se întâmpla lucrurile, asta e o rezolvare bună. Dar post factum trebuie să ne reorganizăm gândirea. Ne simțind nimic sau simțind doar cât de mult simte și celălalt e o economie a iubire foarte prost înțeleasă. În primul rând că iubirea nu e ceva ce dai cu măsură. Ori o simți ori nu, idei de genul nu îmi mai merită iubirea sunt proste formulări ale afirmației nu îi mai dau nimic ca nu plătește bine.

Acceptarea că e o struțocămilă de nu încape în nici o pungă e un pas important pentru a pune mâna cât mai des pe ea. De ce am vrea să punem mâna pe ea? Pentru că e cel mai ieftin și lipsit de efecte adverse drog din lume. Asta e motivul pragmatic și pe care orice materialist convins ar trebui să îl ia în seamă. E super puternic și după nu te simți rău, nu treci prin sevraj nu dăunează sănătății, ba din contră.

Dacă nu ai “tras pe nas” iubire asta niciodată ești ca un orb din naștere. Tu crezi că trăiești normal dar lângă tine se întâmplă lucruri care te-ar aduce în starea cea mai înaltă doar contemplându-le.

Destul cu propaganda, să trecem la partea practică.

Cum simțim și noi nițel din chestia asta? În primul rând avem nevoie de un obiect al iubirii. Un alt om în general. Care aveți părinți pe care îi iubiți organic ar fi ușor să exersați care aveți frați, surori la fel. Care aveți o relație fericită faceți din partener țintă. Care o ardeți pe labă, spiritual vorbind aveți de muncă. Căutați un prienten, un animal un ceva…

Acum ca să nu așteptăm momentele când obiectul iubirii ne mișcă sufletul (ce poate de multe ori să fie bolovănos) vom lua noi inițiativa. Cel mai simplu pentru a declanșa ceva apropiat de iubire este să îl iei in brațe, să îl strângi la piept. Nu cum o faci de obicei, pentru că așa cere situația. Ia-l în brațe, închide ochii și simte-l. Detașează-te de tot ce te înconjoară și pentru câteva secunde (ce nu pot fi descrise în termeni obișnuiți de timp) simte-l dincolo de corp, dincolo de merite, dincolo de sexualitate (pentru partener). Dacă reușești să simți un val de căldură în zona pieptului, cum se revarsă și te cuprinde, cum te umple de gânduri pozitive și altruiste față de acea persoană, înseamnă că ești pe drumul cel bun. Dacă ai izolat aceste trăiri încearcă să o faci și când nu e persoana respectivă prin preajmă. Gândește-te la el/ea închide ochii și simte-l ca atunci când l-ai strâns în brațe. Dacă ai reușit asta încearcă să o faci când îți greșeșete. Când ești supărat pe el și ai vrea să îi spui ceva, înainte de a deschide gura adu-ți aminte de senzația respectivă și spunei ce ai de spus doar după ce ai reușit să o experimentezi.

Un parinte cred că poate să facă asta ușor cu copilul său. Dar iubire poți să simți pentru toti cei din jur, cu cât aduci mai mulți în sfera iubirii tale cu atât mai multe surse de furnizare al drogului ai. Poți să mergi zâmbind pe stradă pe tripul tău indiferent de constrângerile materiale care te-ar fi apăsat cu câteva luni înainte.

Apoi joacă-te zilnic cu asta, încearcă să simți iubire pentru diverse persoane, situații, opere de artă, melodi, poți să o faci cu orice. Fiecare experiență de acest gen te îmbogățește sufletește, te umple de fericire și te face mai puternic. Obiectul iubirii tale nu te poate răni, nu te poate supăra. De altfel vei fi surprins să descoperi că multe situații deranjante pe care le întâlneai nu se mai repetă niciodată.

Devi încrezător și nu mai simți că iubirea e o cană de făina pe care o dai că ai primit-o mai devreme. Oricum nu ai dat niciodată iubirea pe vreun merit real, copii tăi, sau mama ta, sau iubita, nu a fost  cel mai perfect om pe care l-ai cunoscut, i-ai iubit pentru că sunt ai tăi, o combinație de altruism și egoism. Îți acorzi mult prea puțin credit când vine vorba de capacitățiile tale de a iubi necondiționat.

Joaca-te cu asta și vezi ce iese, dacă nu iese nu iese, dar dacă iese ar putea fi cea mai tare descoperire personală pe care ai făcut-o.

Revelația evidentului ignorat intenționat.

Bă, părinți model, după părerea voastră, care e cel mai important lucru pentru un copil?

Să ai grijă de el, să îl crești, să îl educi? Dacă crezi că există așa ceva deja ai răspuns greșit.

Bă copilul e un om, știu că nu prea vă vine să credeți dar chiar e un om. Are aceleași priorități ca noi toți. Adica toate pe care nu le are. Dar, ca orice om, e rezonabil când vine vorba de a se mulțumi cu rahatul în care se scaldă.

Așa că, nu trebuie să fii un geniu ca să știi cum să crești un copil.

Orice prost poate să faca asta, dovada că mulți chiar o fac. Dar ca să îl crești bine ai de îndeplinit o condiție minimă. Să nu fii traumatizat psihic. Dacă ești traumatizat psihic îi vei transmite și lui trauma lui în aceiași forma sau în alta. Dar cum toți suntem traumatizați asta e o utopie. Utopiile nu sunt rele doar ca sunt prea rare, un defect major în schimb este că în realitate nu se întâmplă niciodată. Iar ăsta chiar e un defect pentru orice filozofie.

În concluzie cu toții o să ne traumatizăm plozii. Cred că așa e menit să fie, dar cum noi ne fălim că îi iubim. Ca o paranteză, personal nu prea am eu mare încredere în iubirea unui om care e mai precisă ca un fascicol laser. Genul ăla care merge cu câinele în lesă și înjură sau lovește un câine vagabond. Revin, îi iubiți vă cred. Iubindu-i, voi  o ardeți așa dramatic și melodramatic cum că ați face orice pentru ei, ba chiar v-ați da și viața. Nu sunt eu omul care să cer așa un sacrificiu, dar vă cer altceva. Cu ce autoritate o fac? Cu autoritatea supremă că alta n-am.

Bă vă cer să deschideți ochii. Sunteți un cuplu, viața de cuplu e grea, te mai cerți te mai impaci… sau nu.

Într-un moment, mai mult sau mai puțin potrivit  vine femeia la tine și zice. De luna viitoare nu mai e nevoie de anticoncepționale, ca și așa nu si-au făcut efectul. După un răgaz de gândire foarte serioasă și calcul matematic, decideți că egoismul e destul de mare în voi încât să vreți să vă replicați în minim un exemplar, cu siguranță foarte reușit.

Apoi plini de iubire cum vă știu începeți și scrieți cu pixul exemplului și al demagogiei pe foaia goală, care e mintea neformată, a proiecției bisectoarei celor două lini din palmele voastre stangi, mai mult sau mai puțin concurente de altfel. Adica vă educați copilul, fructul unei nopți de vara.

Bă ceea ce nu pricepeți de loc e că educația nu se face prin cuvinte. Prin cuvinte ești învățat să cumperi. Ești dresat să te supui dar spiritul nici pulea nu ți-l educă prin cuvinte. Ăla se educă prin exemplu, prin exemplu de iubire. Dacă tu ești un comun exemplar al acestei țări, vei considera ca eu o ard ampulea, că ce iubirea ne dă să mâncăm? Coaie să vezi ca îți dă.

Sunt supărat rău pe voi, toți învățați copiii să fie orgolioși să fie isteși și materialiști da câți vă pierdeți timpul învățându-i să iubească?

Să ia note bune la ce îl ajută dacă e depresiv și o arde cu lama pe tokyohotel?

La ce îi folosește să fie frumos îmbrăcat și politicos când el nu poate să deschidă gura de complexe și frici?

La ce îi folosesc mașini și haine de firmă dacă nu are încredere în sine și forță psihică?

La ce bun să citească și să se uite la documentare dacă nu are intuiție?

De unde să le aibă dacă e cațel dresat? Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar iubirea nu se învață decât prin puterea exemplului. Iar dacă nu poți manifesa iubire pentru omul de lângă tine, pe motiv ca e imperfect. Atunci,  ai căzut la testul ăsta. E atât de simplu, și pe lângă asta e și foarte corect așa, adică e cum e mai bine.

Ca să nu ziceți că sunt băiat rău, în postul următor o să dezvălui rețeta  secretul de a manifesta iubire pentru ăla de lângă tine. O să fie un post pentru ăia ca mine, genul, câini nesimțitori, cărora le-a secat izvorul iubirii.

Cum să îți atingi visul?

Cum remarcasem în ultimul post am cam mers cu frâna trasă din prima clipă de conștiență și până astăzi. Un astăzi aproximativ, ce se diluează în ieri și în mâine.

Dacă aș crede cu tărie în propriile forțe, indiferent ce acțiune aș întreprinde, mă gândesc că aș fi cu mult mai eficient.

Dar… există și un dar, un succes vine cu o serie de provocări. Astfel, un prim pas înainte, nu înseamnă obligatoriu că vei ești mai aproape de autorealizarea ta ca ființă. De multe ori un prim succes te poate distruge.

Din observații asupra propriei mele persoane și asupra altora am ajuns la următoarele concluzii. E imperios necesar să crezi în tine, pentru a pune lucrurile în mișcare. Dar odată puse lucrurile în mișcare, atitudinea și gândirea ta le menține pe cursul firesc.

Atitudinea cea mai importantă nu e cum ar părea la prima vedere consecvența, seriozitatea sau determinarea în muncă. Astea sunt de fapt atitudini secundare ce rezultă din ceva mai subtil.

Orice proces de creare a ceva material (o carieră, un nume, o operă) generează și produși secundari. Acești produși sunt sub formă de orgoliu și de atașament. La fel ca marea majoritate a produșiilor secundari din industrie și aceștia sunt adesea dăunători, mai ales când depășesc o concentrație anume.

Orgoliul este de multe ori chiar motorul ce îi mână înainte pe mulți oameni. Uneori e numit ambiție de cei care au de beneficiat de pe urma lor, aproape că sună pozitiv. Pericolul apare în momentul când orgoliul va depăși un anumit nivel și se transformă în dispreț. Disprețul se transformă în dușmănie și omul va începe să dea piept cu soarta necruțătoare. Sub formă de ghinioane și în cele din urmă sub formă de boli, dacă nu își corectează gândirea deficitară în cele din urmă poate să își găsească chiar moartea.

Atașamentul la început pare nevinovat, el e rezultatul natural al unei creații reușite. Atașamentul are și el un nivel ce o dată depășit ne aruncă în agresivitate. Agresivitatea la rândul ei cu timpul devine dușmănie și ne va roade pe interior. Soarta ne va deveni și în acest caz pe “neașteptate” potrivnică.

Invariabil acest patern l-am regasit în multitudinea de cazuri pe care am avut până acum șansa să le cunosc. În același timp oameni a căror rețetă de succes, a fost pentru mine un semn de întrebare am descoperit că aveau un nivel foarte scăzut al orgoliului sau al atașamentului față de succesul lor.

Dacă omul e un sistem complex ce beneficiaza de autoreglare si la nivel fizic și la nivel psihic atunci poate că un orgoliu ce stă să explodeze sau un atașament aproape de limită poate să fie tot ce trebuie pentru a nu te putea manifesta la adevăratul tău potențial. Potențial care în condițiile date ar fi, nu constructiv ci autodistructiv. Așa că paradoxal dorința noastră poate să ne și aducă și să ne și depărteze visul.

Din acest punct de vedere înainte a te angaja într-o acțiune merită să meditezi ceva timp și să studiezi ce anume trezește în tine gândul unei reușite de cel mai înalt nivel. Iar dacă simți că multe din aceste sentimente sunt peste puterile tale de gestionare poate că e mai bine să mai aștepți până devi mai înțelept.

Toate aceste idei sunt reflecții personale și nu pot aduce argumente cu adevărat stiințifice. Dar eu unul sunt destul de convins de veridicitatea lor.

Există multe rețete de succes pe net sau în cărți și există multe filme sau documentare educative care militează că poți avea orice îți dorești fără limite. Există oameni care au aplicat rețetele respective și pentru care acele rețete au funcționat dar cu toate acestea există un numar extraordinar de oameni pentru care nu funcționează. Mă îndoiesc că determinarea este ceea ce le lipsește celor ce nu reușesc.

Mult mai mult aș înclina spre alte motive.

Blocaje autogenerate de subconștientul lor pentru a îi proteja.

Sau pur și simplu după primul pas se lovesc de zidul propriei slabiciuni în fața succesului.

Puțini sunt capabili să își remodeleze paternul gândirii și să reia drumul ales, marea majoritate abandonează. Abandon care e doar un drum mai lung spre autodistrugere. Abandonul vine cu vinovație, vinovăția se transformă în acuzarea altora și în răutate. Rautatea va deveni dușmanie împotriva vieții, a altora și a propriei persoane și se va finaliza cu boală și moarte.

Nu există o altă cale „corectă” decât mersul înainte. Un mers înainte însoțit de o minte limpede și de înțelepciune de viața. Aceeași înțelepciune care rezidă din toate religiile și filozofiile lumii, iubirea. Iubirea uniformă, împrăștiată asupra întregii lumi în intregul spectru care îl avem la dispoziție. Căci iubirea asemeni luminii descompuse într-un curcubeu permite multe forme de exprimare. Inevitabil există una potrivită pentru fiecare situație. Trebuie doar să o identifică și să ne antrenăm în a le descoperi sau a le redescoperi.