Vointa

Nu ne naștem egali. Nu putem măsura calitațile fizice și psihice să vedem dacă așa diferite cum sunt măcar ca sumă atârnă echilibrat.

În schimb avem un sistem de siguranță, un colac de salvare. Avem toți, dar absolut toți, niște saci de balast, ca la baloane. Putem să reglăm după propria alegere înălțimea la care zburăm.

Mă refer aici la voință. Calitatea voinței noastre ne stă 100% la îndemână. Aceasta poate fi călită, poate fi oțelită, poate fi topită, poate fi chiar eliminată de tot din sistem nostru funcțional. Alegerea ne aparține. Din fericire sau poate din nefericire voința este antrenabilă. Antrenabilă implică de asemenea și faptul că este atrofiabilă.

Voința este capabilă să schimbe destine, să răstoarne națiuni și să schimbe cursul unei întregi civilizații. Ea poate să fie infinită și poate să se concentreze într-un singur om fără să îl facă să atârne mai greu la cântar.

Voința în sine este ca un mușchi, ca o unealtă, poate să îți facă bine la fel cum poate să îți facă rău. Depinde peste ce tip de caracter o aplici. Cum răul este o direcție greu de evaluat nu mă voi apleca deloc asupra modului cum este folosită sau cum ar putea să fie folosită voința. Asta rămâne la latitudinea fiecăruia.

Vreau să vorbesc despre voință. Voința se clădește de la mic la mare. În mulți dintre noi ea este distrusă și șubrezită încă din fragedă pruncie prin educația extrem de restrictivă a unor părinți idioți. Da dragi părinți, a rupe orice împotrivire în copilul tău, a îi îngenunchia voința cu fiecare ocazie nu face decât să îl transforme într-un viitor sclav. Partea buna este că nu te oprește nimic să ți-o întărești, o dată ieșit de sub umbrela lor “protectoare”. Antrenarea voinței se face în prima fază prin autodisciplină. Fiecare are un teren de antrenamant unde să își lucreze voința.

Toți avem vicii slăbiciuni sau carențe care sunt tot atâtea oportunități de a îți dezvolta voința. Aceste mici succese asupra ta îți vor întări încrederea în propria voință și o vor pregăti pentru încercări mai mari de care te vei lovi în viața cotidiană. Iar toate acestea o vor pregăti pentru acel moment, acel punct de cotitură prin care toți vom trece și care poate să ne coste viața la propriu sau la figurat. Voința poate fi un aliat de nădejde.

Ca orice alt aspect care poate fi antrenat existența unui plan coerent va face progresul mai eficient.

Puneți-vă obiective de voință, stabiliți-vă stânci pe care vreți să le erodați cu puterea voinței voastre. Heirupismul poate funcționa dar mult mai sigură e munca temeinică, tenace din aproape în aproape.

Nu îți antrena voința niciodata pe subiecte prosteși și în ambiții inutile. Îți va afecta radarul, e ca și cum ai învăța să țintești trăgând cu pușca pe geam în trecători. Merge o dată, de două ori dar ajungi la pușcărie, mai ales dacă ești blond.

(Ce a fost idioțenia aia cu atentatul de în toate ziarele scria: monstrul cu ochii albaștri sau criminalul blond. Dacă era negru ce ziceau criminalul de c-abanos, monstrul creț? Bă presa de la noi din țară e făcută de niște mestecători de clișee cu doi neuroni în cap.  Ia șocat pe ei ca unu blond cu ochi albaștri a omorât? Contravine cu pozele angelice de pe coperta cărți de rugăciuni, care e șpârla? )

Cu cât este mai antrenată cu atât poate duce la îndeplinire sarcini care pentru alți par herculiene.

De la a te lăsa de fumat, băut, până la a slăbi, până la a învăța ceva, a deveni mai ordonat, mai atent, mai bun sunt tot atâtea obiective bune de călit voința. O voința puternică e ca o injecție cu steroizi dar fără efectele adverse.

A îți lucra voința devine inexplicabil cu timpul o chesite plina de satisfacții, pare ciudat pentru că la început este destul de dureros. Orice schimbare doare dar dacă îți alegi durerile pe măsura suportabilității tale orice încercare poate fi depășită. Cred că oamenii de succes (nu mă refer la succes material) pur și simplu știu să își aleagă bătăliile. Ca frecvență, ca grad de risc, ca dificultate o batalie aleasă cu cap este o victorie iar o victorie e un pas inainte. Spre ce înainte? Asta nu pot să spun dar cu siguranță toți vrem să încercăm un înainte.

Voința e vântul care îți animă pânzele, chiar dacă pânzele sunt mici sau barca greoaie un vânt puternic poate compensa acest neajuns. Asta te va duce într-o direcție, cum cârmești e altă poveste. Dar fără vânt nici cel mai priceput cârmaci nu va ajunge nicăieri.

Echilibristica

Sa vă povestesc dilema zilei.

Per total mă simt bine, zilnic și aproape toată ziua. Nu vorbesc de o stare feerică ca după o șuetă cu doamna mary. Nu, mă refer că mă simt bine chiar și când sunt apatic sau nervos. Adică nu mă revolt pe situații și nici nu mă strofoc că îmi maschez oboseala cu zâmbete false. Nu încerc să mă smulg forțat din stări de tristețe. De fapt tristețe nu e cel mai bun termen mai corect ar fi gânditor.

Mă simt bine când sunt posac când sunt taciturn când sunt gânditor și cănd sunt trist. Toate aceste stări îmi plac la fel de mult ca atunci când sunt expansiv, vesel și energic. Asta cred eu acum că înseamnă să fii în echilibru. Ăsta e echilibrul pe care l-am atins până acum.

Dar cum echilibrul în sine e o stare dată dracu când înveți să te ți pe sârmă începe să bată vântul. E, vântul meu, e reprezentat ca orice vânt de influențe exterioare. Îmi mai dă lume câte un brânci. Din punct de vedere avocățesc pot să găsesc clipind motive pentru care eu am dreptate și alții nu. Pot să scriu un post în care să iau la pulă fiecare tipologie și patern comportamental ce mă fute periodic. Dar nu aș rezolva nimic. Faptul că ai sau nu dreptate într-o privință nu schimbă prea mult realitatea.

De altfel singurul mod de a schimba realitatea personala de care mă consider 100% responsabil este să elimin nevoia de a mă lovi de aceste dezechilibre exterioare. Asta bănuiesc că se poate face evitând cauzele desi soluția pare doar temporară. Cauzele mereu se pot schimba. Mai ușor sper eu ca se poate face eliminând din mine acel ceva care atrage aceste comportamente.

Ajuns la această concluzie pot să încep de exemplu să nu îmi mai pese de nimeni și de nimic.

Nu pare ceva bun. Deși practic stergând cu buretele influența oricărei persoane din viața ta ai reveni la echilibrul personal. Nu va faceți impresia că asta ar însemna autoînsingurare. Nu, sunt convins că dacă tu nu mai manifești atenție fața de oamenii din jur ei vor continua să se lipească de tine. Doar ca îi vei schimba mai des.

Atunci rămâne o schimbare din temelie a modului de a privi lumea. Un atac poate fi oprit prin blocaj poate fi oprit prin contratac sau poate fi oprit prin eschiva. Eschiva ar însemna consumul de nergie cel mai scăzut, ar însemna și provocarea celui mai mic rău adversarului dar în același timp și cel mai eficient mod de a te proteja pe tine. Doar că eschiva implică cel mai înalt grad de autocontrol.

Trebuie să intuiești atacul trebuie să nu te temi de el și să acționezi exact în unicul moment perfect. Asta s-ar atinge prin antrenamant. Dar nu știu cum te poți antrena pentru așa ceva. Cum poți învăța să cuprinzi în palme cu atenție și delicatețe o agresiune să o muți de pe linia ființei tale și să o lași să își continue drumul.

Nu știu nici de unde să încep.

Trebuie să simt agresiunea în faza ei incipientă.

Să o înțeleg înainte ca însăși inițiatorul ei să o cuprindă în întregime.

Să văd în mine ce anume ar putea reacționa violent la acea agresiune. Să dedensific (inventez cuvinte?) acel punct al structurii entitații mele astfel ca atacul să treacă precum o săgeată prin abur.

Primele etape par vecine cu telepatia și cititul gândurilor dar în schimb ultima e toată în grădina mea. Iar dacă pot să cresc viteza ultimei etape pot să îmi permit mai puțină viteză în primele.

De fapt dacă reușești să devi cu totul fluid nu mai contează de unde vine un atac pentru că vei fi imposibil de atins. Asta e în schimb un nivel prea ridicat să mă gândesc la asta.

Ca să alunec într-o zonă mai tangibilă și mai clară pentru neiubitorii de metafore următorul pas este să cresc viteza de reacție în temperarea orgoliului și în identificarea cu faptul că nimic nu mă poate leza. Că nici o vorbă nu îmi ia ceva, nu îmi provoacă rani reale. Doar unele închipuite pe care apoi mă simt obligat să le îngrijesc.

 

Cutiuțe

Erau mulți oameni 40, 50, mulți pentru a te dezbrăca în fața lor. Când s-a dezgolit s-a auzit un țipăt. Era un țipăt de bărbat. Cineva a fost așa de șocat încât a scăpat un ahh. Atmosfera a fost grea apăsătoare, cred ca prea puțini i-au auzit cuvintele în acele clipe, asurziți de zgomotul pulsului.

Toți erau blocați. Ar fi vrut să se uite, ar fi vrut să nu vrea să se uite, indiferent de efect nuditatea neașteptată a avut un efect asupra tuturor. Cel mai natural lucru ne-a devenit străin.

Cine suntem noi? Ce suntem noi? Unde a rămas acel ceva din noi care ne reprezintă? Acel ceva lipsit de rușine, pentru că în fața naturii nu ai de ce să te rușinezi, realitatea nu ar trebui să te rușineze. Cine întoarce capul când vede câini în pula goală? Stiți? Câinii umblă în pula goală pe străzi!

Am cultivat frica și am adus-o la rang de virtute și etică i-am dat nume frumoase, i-am zis politețe, i-am zis stăpânire de sine, i-am zis eleganță, i-am zis eroism, curaj chiar. Ne-am luat relitatea și am bagat-o într-o cutiuță. O cutiuță perfect inchisă, credem noi. E realitatea noastră doar a noastră, o ținem închisă o știm doar noi.

Ne băgăm în casă, tragem obloanele, încuiem ușile, abia apoi deschidem cutiuța. Ne uităm la ea cu fascinația unei bătrâne, ce privește cutiuța muzicală primită în dar de la iubitul ei pierdut cu zeci de ani în urma pe un front obscur. Dar fără sfințenia gestului ei, fără iubirea ei.

Ne uităm în ea cu voluptatea murdară a vinovăției. Cu conflictul complex al omului intelectual, rafinat când se cacă. Cu distincția profesorului universitar cu ochelarii pe varful nasului si nadragii în vine care își freacă pula la el în cabinet cu gândul la eleva cea buna sau de ce nu de lucrarea ei de examen.

Ca niște perverși excitați de propria noastra decădere și de plăcerea de a ne vedea nimicnicia. Ne călcăm măștile vanității atunci când nu ne vede nimeni. Ne tăvălim în căcat, ne pedepsim pentru orele de prefăcătorie în fața a mii de oameni, ce ne-au crezut pentru o clipă. Suntem un ucigaș în serie ce își dorește să fie prins pentru faima din ziare înainte de scaunul electric.

Cutiuța aia în care ne-am îngrămădit cu totul ne strânge o zi întreagă ca pe un picior ținut într-un bocanc vara. Aerul stătut și umezeala începe să ne afecteze. Conținutul cutiuței începe să pută.

Când o deschidem, uneori în public, cu un pahar în plus prima senzație e de miros urât. Mirosul ăla urât ne sperie apoi nu mai așteptăm să se aerisească o închidem timorați. Ajunge să se altereze în așa măsură conținutul ei încăt tot ce mai simțim e acest miros urât care îl cărăm după noi. Încercăm să îl mascăm prin gesturi exagerate, prin manifestări zgomotoase, prin parfumuri artificiale. Îl poleim cu bani, cu aur, cu firme și Iphone-uri.

Curajoșilor, eticilor, respectatorilor de reguli aveți în pula mea curajul de a deschide cutiuța și de a o ține suficient de mult deschisă cât să treacă mirosul de stătut. Ce e în ea nu se strică niciodată de tot. Dacă dai la o parte mucegaiul și putreziciunea mereu mai pîlpîie puțin adevăr acolo. Puțină realitate vie, crudă și naturală.

Cât de mult rău ți-ar putea face să îți întinzi membrele după 100 de ani de stat chircit? E puțină durere când mușchii atrofiați se dezmorțesc pentru prima oara dar câtă voluptate la final. Cât de placut e să respiri aer cu toată cutia toracică, să îți simți erecția deplină.

De la puțin la mult, e nevoie DOAR de exercițiu, fără grabă, fără termen limită, ca o picatura de apă pe stanca de calcar deschide-ți orizontul.

Pute prea intens a închis în jurul nostru.

Doar dă!

Am citit o chestie deșteaptă undeva. Bine am citit-o de multe ori, de atâtea ori încât a devenit un clișeu. Un clișeu pe care nu l-am digerat niciodată cât să îi înțeleg esența.

Citatul suna cam așa: concentrează-te pe ce ai tu de dăruit și nu pe ce avantaje ai putea să obții.

Fiind într-o perioada de căutări mai intense am privit prin prisma acestor cuvinte, ca la eclipsă prin geamul afumat. Ce crezi că s-a întâmplat?

Am reușit să văd, am reușit să înțeleg dezechilibrul și să văd greșelile pe care le-a făcut în ultimul timp. Clișeul ăsta conține multă înțelepciune în el, dar dacă iei doar cuvintele și nu aprofundezi ideea… va rămâne doar un clișeu.

Nu e vorba de altruism sau de caritate ieftină de craciun. E vorba de egoism, de autenticitate. De a îți atinge potențialul în fiecare gest pe care îl faci și astfel gestul să devină un dar valoros. Un dar pentru restul și o împlinire pentru tine. Nu e ceva ce se pretează doar la acte artisitce sau semnificative pentru statistici. E ceva ce poți aplica în fiecare clipă.

E o declarție de sinceritate și curaj, un act de sfințenie de cea mai frumoasă formă.

Dacă meditezi la această fraza vei observa încă ceva. Atunci când nu ai de oferit nimic într-o situație înseamnă că nu e locul tău acolo. Înseamnă că esti acolo din frică. E un fel de busolă și un cod de conduită totodată. E o întreabre care pusă căt mai des (ce am eu de dat aici?) te schimbă în profunzime. Voi încerca să fac asta continuu și vă țin la curent cu evoluția situației .

Adevărata formă a responsabilității

E un subiect pe care l-am mai abordat. Așa că voi încerca să fiu cât mai concis. Totul a plecat de la o discuție referitoare la campania “Let’s Do It, Romania!”.

Un participant la campanie s-a plâns că, după ce a văzut ce aruncă oamenii în pădure, nu s-a putut abține să nu îi judece.

În primul rând, pentru dezvoltarea personală, eu cred că dacă nu poți să nu acuzi mai bine nu participi. Eu nu am participat, pentru că nu am simțit să particip, nu știu de ce, nu am rezonat cu această campanie.

În încercare de a ajuta persoana respectivă și din curiozitate stiințifică am căutat împreună explicația. Adică eu am zis și la sfârșit mi s-a dat dreptate.

În primul rând trebuie să înțelegi că există două categori de surse.

1.Oameni care stau la casă și nu au contract cu o firmă care ridică gunoiul. Motivele sunt diverse și mai mult sau mai puțin justificate pentru tine.

Poate nu au bani, poate nu există firmă, poate fac economie. În realitatea lui motivele sunt perfect viabile. Sunt multe categori defavorizate care chiar nu își permit. Nu cred că există un argument suficient să acuzi pe cineva pentru că nu are bani sau interes pentru ce nu are interes.

2.Turiști sau trecători care aruncă gunoi ocazional pentru că nu au avut unde să îl arunce sau pentru că așa au fost educați. Dacă o persoană nu a fost educată să înțeleagă fenomenul e zadarnic să îl judeci pentru asta. Dacă e copil să se joace, daca e popă să cetească…

Acum rămânem la cei care dețin conștiința necesară să înțeleagă gestul și care pot să se opună lui. Aceia sunt cei care au participat la acțiune, sunt cei care nu aruncă gunoi pe stradă. Responsabilitatea e în gradina lor. Care sunt măsurile corective pe care le poate lua un astfel de om pentru a fi împăcat cu sine?

Simplu, să strângă gunoiul acolo unde îl deranjează pe el. Să atragă atenția politicos, celor pe care îi vede că aruncă gunoi, de așa manieră încât să trezească în ei sentimentul responsabilității. Astfel adăugând un nou membru la grupul oamenilor responsabili.

Cine consideră că aceste atitudini sunt prea mult pentru ei și totuși sunt deranjați de gunoi nu au motive reale de a se plange. Pentru că de fapt ei sunt responsabili de situația care nu le convine. Așa că atunci când înjuri mizeria de fapt te înjuri pe tine, doar că o faci într-o stare de neasumare.

Datoria fiecăruia este să fie ceea ce este. Dacă tu ești iubitor de curat, fi asta, dacă altul e nepăsător el își face treaba. Dacă vrei să fie mai mulți iubitori de curat fă-i să iubească curatul, sau… forțează-i, ce crezi tu că funcționează mai bine.

Forța în realitate eu zic că nu funcționează. Nu e rentabil să păzesti toată țara, mult mai ușor e să o responsabilizezi. Ți se pare calea ușoară că e prea grea sau că tu nu ai chef de asta, atunci asumăți neimplicarea în problemele care te deranjează pe tine. Nu arunca cu acuze în cei pe care nu îi deranjează.