Intrebare

Credeți ca omul e ceva mai mult decât un animal îmbrăcat care a deprins niște trucuri complicate?

 

Cutiuțe

Erau mulți oameni 40, 50, mulți pentru a te dezbrăca în fața lor. Când s-a dezgolit s-a auzit un țipăt. Era un țipăt de bărbat. Cineva a fost așa de șocat încât a scăpat un ahh. Atmosfera a fost grea apăsătoare, cred ca prea puțini i-au auzit cuvintele în acele clipe, asurziți de zgomotul pulsului.

Toți erau blocați. Ar fi vrut să se uite, ar fi vrut să nu vrea să se uite, indiferent de efect nuditatea neașteptată a avut un efect asupra tuturor. Cel mai natural lucru ne-a devenit străin.

Cine suntem noi? Ce suntem noi? Unde a rămas acel ceva din noi care ne reprezintă? Acel ceva lipsit de rușine, pentru că în fața naturii nu ai de ce să te rușinezi, realitatea nu ar trebui să te rușineze. Cine întoarce capul când vede câini în pula goală? Stiți? Câinii umblă în pula goală pe străzi!

Am cultivat frica și am adus-o la rang de virtute și etică i-am dat nume frumoase, i-am zis politețe, i-am zis stăpânire de sine, i-am zis eleganță, i-am zis eroism, curaj chiar. Ne-am luat relitatea și am bagat-o într-o cutiuță. O cutiuță perfect inchisă, credem noi. E realitatea noastră doar a noastră, o ținem închisă o știm doar noi.

Ne băgăm în casă, tragem obloanele, încuiem ușile, abia apoi deschidem cutiuța. Ne uităm la ea cu fascinația unei bătrâne, ce privește cutiuța muzicală primită în dar de la iubitul ei pierdut cu zeci de ani în urma pe un front obscur. Dar fără sfințenia gestului ei, fără iubirea ei.

Ne uităm în ea cu voluptatea murdară a vinovăției. Cu conflictul complex al omului intelectual, rafinat când se cacă. Cu distincția profesorului universitar cu ochelarii pe varful nasului si nadragii în vine care își freacă pula la el în cabinet cu gândul la eleva cea buna sau de ce nu de lucrarea ei de examen.

Ca niște perverși excitați de propria noastra decădere și de plăcerea de a ne vedea nimicnicia. Ne călcăm măștile vanității atunci când nu ne vede nimeni. Ne tăvălim în căcat, ne pedepsim pentru orele de prefăcătorie în fața a mii de oameni, ce ne-au crezut pentru o clipă. Suntem un ucigaș în serie ce își dorește să fie prins pentru faima din ziare înainte de scaunul electric.

Cutiuța aia în care ne-am îngrămădit cu totul ne strânge o zi întreagă ca pe un picior ținut într-un bocanc vara. Aerul stătut și umezeala începe să ne afecteze. Conținutul cutiuței începe să pută.

Când o deschidem, uneori în public, cu un pahar în plus prima senzație e de miros urât. Mirosul ăla urât ne sperie apoi nu mai așteptăm să se aerisească o închidem timorați. Ajunge să se altereze în așa măsură conținutul ei încăt tot ce mai simțim e acest miros urât care îl cărăm după noi. Încercăm să îl mascăm prin gesturi exagerate, prin manifestări zgomotoase, prin parfumuri artificiale. Îl poleim cu bani, cu aur, cu firme și Iphone-uri.

Curajoșilor, eticilor, respectatorilor de reguli aveți în pula mea curajul de a deschide cutiuța și de a o ține suficient de mult deschisă cât să treacă mirosul de stătut. Ce e în ea nu se strică niciodată de tot. Dacă dai la o parte mucegaiul și putreziciunea mereu mai pîlpîie puțin adevăr acolo. Puțină realitate vie, crudă și naturală.

Cât de mult rău ți-ar putea face să îți întinzi membrele după 100 de ani de stat chircit? E puțină durere când mușchii atrofiați se dezmorțesc pentru prima oara dar câtă voluptate la final. Cât de placut e să respiri aer cu toată cutia toracică, să îți simți erecția deplină.

De la puțin la mult, e nevoie DOAR de exercițiu, fără grabă, fără termen limită, ca o picatura de apă pe stanca de calcar deschide-ți orizontul.

Pute prea intens a închis în jurul nostru.

Am găsit “răspunsul” la postul anterior.

Am greșit, am lansat postul trecut și am spus că dacă cineva îmi va demonstra că am greșit atunci voi recunoaște acest lucru. Până la urmă m-am prins singur deci acum e momentul să și recunosc. Nici nu prea putea altcineva să se prindă unde anume am greșit. Că inevitabil trăirile interioare nu le poți cuprinde în post și acolo stă de fapt cheia întregii ecuații.

Am greșit că am acționat altfel decât îmi spune sistemul meu de valori. Am greșit pentru ca nu mi-am analizat sentimentele agresive și m-am identificat cu ele în loc să înțeleg ce se ascunde în spatele lor. Am greșit pentru că mi-am construit o pledoarie avocățească pentru a mă minți singur și a îmi distrage atenția de la greșelile mele prin focusare asupra “greșelilor” altora.

Să le iau pe rând.

1. Eu zic așa, orice “rău” ți se întâmplă este motivat. Dacă te enervează cineva nu te enervează pentru că e el enervant. Te enervează că te-ai lăsat enervat tu. Deci tu ai cel puțin 50 % din responsabilitate, tu ai făcut parte din cauzele care au făcut necesară producerea faptelor. Nu numai  prin fapte efective cât și prin gânduri și judecăți . Nu mă aștept să mai fie cineva de acord cu acest mod de a vedea lucrurile, dar nici nu e necesar.
2. Odată ce simt că ceva mă jenează, productiv ar fi să analizez situația și să acționez cu adevărat sprea a o înclina în direcția pe care o consider eu că trebuie. De multe ori tendința provenită din orgoliu și din personalitate este de a reacționa agresiv. Agresivitate înseamnă slăbiciune, însemnă frică, înseamnă negarea unor trasături personale când le vezi în alții. Deci tendința de a mă opune unei situații pe care am considerato incorectă a fost anulată de subiectivismul personal legat de acea situație. Cu alte cuvinte m-am lăsat cuprins de sentimente incorecte de judecăți personale asupra subiectivismului altcuiva. Ceea ce într-un final e tot un subiectivism. Deci mă plasează pe același nivel și o problemă nu poate fi rezolvată la același nivel la care a aparut.
3. Finalul a fost încălzirea cu o paturică caldă a orgoliului căutând motive pentru care eu am dreptate și altcineva nu are. Poate că nu am folosit cuvinte jignitoare efectiv dar mi-am dorit să jignesc, pentru a echilibra balanța unei alte agresivități (cel puțin așa am calculat eu). Am încercat să blochez agresivitate cu argesivitate. Am ignorat că ea a existat în mine și m-am agățat de faptul că nu am folosit cuvinte vulgare. Totuși cuvintele indiferent de forma lor păstrează încărcătura existentă când au fost scrise. Astfel că dacă ai vrut să atingi pe cineva poți să scrii și cu metaforele cu alecsandri și tot o sa atingi. Pur și simplu am fost la fel de slab ca slabiciunea pe care am condamnat-o.

Deci da, am greșit, probabil că o să mai greșesc, pentru că impulsivitatea domină adesea înțelepciunea. Nu îmi pare rău efectiv pentru această situație a fost o lecție de o valoare deosebită în ochii mei. Dacă acum am avut nevoie de, nici nu știu cât 4 zile, să reușesc să depășesc orbirea orgoliului poate că data viitoare o să am nevoie doar de două.

Se pare că sunt foarte orgolios lucru pe care nu prea îmi venea să îl înghit până acum. Cred că și faptul că nu sunt orgolios o susțineam cu orgoliu chiar dacă ascuns undeva în adâncurile subconștientului. Trebuie să mai lucrez la asta.

Blestemul feminității în viața unui bărbat

Femeia este o ființă minunata plină de calități și de însușiri extraordinare. Cu toate acestea influența femeii în viața unui bărbat este de cele mai multe ori distructivă. Femeia are un caracter mai temător și mai posesiv, este adesea subiectivă și foarte geloasă. Clocotul continu al emoțiilor o fac, dincolo de voința sa, să aibă o imprevizibilitate și o tendință de a se atașa sau urî foarte ușor.

Cunoște, instinctiv, o artă de a manipula sentimental un bărbat. Puternica influență a sentimentelor asupra ei o fac să acționeze fără o judecată profundă asupra urmărilor.

Nu neapărat greșit, de altfel fiind extrem de intuitivă ea are un procent ridicat de succes. Acest procent este așa de ridicat uneori încât ea sau bărbatul de lângă ea poate să fie ușor indus în eroare și să considere aceste succese ,chiar dacă nu sunt susținute de explicații logic,e ca fiind mai mult decât o aruncare de zar.

Momentul în care bărbatul începe să se lase influențat în decizile sale de femeia de lângă el este momentul declinului său și al femeii deopotrivă. Nu spun nicicum că ar trebui să nu plece urechea la părerile ei și să nu asculte cu atenție ce are de spus. Dar o decizie ce nu se sprijine pe argumente este până la urmă o aruncătura de zar fie ea efectuată de un aruncător profesionist, cum este femeia. Dacă decizia te depășește poți să mergi și la risc dar cu cât începi să te maturizezi și să devi un bărbat adevărat (lucru ce nu are legătură cu vârsta) cu atât vei dori să alegi cu ochii larg deschiși la fiecare răscruce.

De ce spun că femeia este adesea un blestem în viața unui bărbat. Atenție nu spun că femeia este un blestem, spun doar că ei se pot influența negativ. Bărbatul care începe să se încreadă orbește în femeie va dezechilibra sistemul complicat de navigare prin viața. Cuplul în sine este un sistem extraordinar, o dovadă de simbioză dusă la superlativ. Fiecare deține un rol ce nu poate fi substituit de celălalt și făcut bine decât pentru o foarte scurtă perioadă de timp.

Inevitabil într-un cuplu unde femeia domină bărbatul va deveni slab fricos, gata de a face compromisuri. Un bărbat care ajunge des să acționeze contrar părerii sale își pierde încrederea și radarul natural de a identifica dreptatea și adevărul în viața de zi cu zi. Bărbatul devine fricos, devine gelos, devine violent. Atitudinea adesea protectoare a femeii venită din frica de a pierde lucrurile pe care le iubește o fac să inchidă multe porți și să se învârtă într-un spațiu strâmt cunoscut și considerat fără pericole.

Totuși un cuplu ca orice sistem trebuie să evolueze ascendent sau descendent, palierele nu sunt o realitate de lungă durată. Ce nu se dezvoltă curând piere. Prea multă frică și prea multă prevedere va duce la o sufocare. Ca o plantă lăsată într-un ghiveci mic din frica de a nu se ofili la replantare, relația cuplul și rodul lor cel mai de preț copii vor degenera.

Mulți bărbați încep să accepte situațiile acestea de compromis din dragoste pentru femeie de lângă ei. Apoi ajung să nu mai își pună întrebări pur și simplu acționează mecanic pentru a nu o supăra. Pășesc pe nesimțite într-un cerc vicios. Femeia va acapara inconștient mai multă putere de decizie dar nu va decide nimic ci se va lăsa condusă de dorințe. Astfel practic nimeni nu mai conduce barca, ei sunt purtați de curent. Inevitabil respectul femeii pentru bărbatul de lângă ea scade iar el va încerca să îl recâștige luptând cu suvoiul ei de lacrimi sau cu accesele de isterie în cel mai prost mod cu putință. Adică încercând să o împace încercând să le curme sau efectiv lundu-le în seamă.

Da, poate că vă sună dur ceea ce spun dar aceste manifestări chiar nu trebuie luate în considerație. În faza acută de descurci cu ele cum poți dar nu trebuie să te influențeze în deciziile tale și nu trebuie să te superi pe femeie pentru ele.

Femeia indiferent prin care suferințe pare că trece nu va pleca niciodată de lângă un bărbat puternic. Va da niște reprezentații pe cinste, mai ales la început, va folosi toate supterfugiile posibile pentru a convinge dar un bărbat nu trebuie să se lase înduplecat.

Orice șantaj sentimental trebuie respins cu blândețe dar fermitate. O dată cântărite argumentele și o decizie luată  trebuie mers pe acea decizie indiferent dacă ea va fi corectă sau greșită. Nu militez pentru lipsa de flexibilitate, aici e vorba de a face ceea ce crezi. Uneori o decizie pare să se întoarcă împotriva ta dar dacă nimic din argumentele inițiale nu s-a schimbat trebuie să perseverezi, mai devreme sau mai târziu rezultatele vor apărea. Aici femeia poate dăuna cel mai mult. Sunt multe femei care pentru că le lipsește viziunea nu pot susține bărbatul de lângă ele și vor încerca să erodeze permanent încrederea acestuia în idealul său. Asemeni apei în calcar ele vor săpa canale dând dovadă de o îndârjire demnă de un martir. Bărbatul care este lovit de pe două planuri nu mai are mult timp până se va prabuși sub greutatea îndoilelilor.

Datoria unui bărbat este de a merge prin viața pe drumul său. Femeia trebuie să meargă alături de el, astfel ca acțiunile ei trebuie să fie în direcția susținerii bărbatului de lângă ea în orice decizi va lua acesta indiferent dacă îi vor părea bune sau rele. Sunt lucruri ce sfidează logica poate dar un bărbat care simte lângă el o femeie care îl susține va dezvolta un puternic sentiment de responsabilitate. Va deveni mult mai atent la nevoile femeii decât un bărbat care este permanant presat cu aceste nevoie și care își focalizează mai mult forțele să le împace temorar. În timp ce primul face lucrurile din inimă al doilea le face din obligație și calitativ se va vedea diferența.

Pentru un bărbat e nevoie de mult curaj pentru a începe să își croiască propriul drum. A lua această responsabilitate în palme cu adevărat este foarte dureros. Venim din relația maternă în care mama ne oferea sprijin și involuntar continuam ceva din această realție și cu partenera noastră. Îmi pare rău să vă spun  dar nu merge așa. Un bărbat trebuie să privească moartea în ochi clipă de clipă. Numai așa vei putea înțelege pe deplin adevărata importanță a faptelor tale. E un confort fals în a crede că mai ai timp mereu să îndrepți sau să te răzgândești asupra unui lucru. Trezirea conștiinței este un șoc. Orice decizie poate fi ultima așa că trebuie luată în deplină conștiință. Regretele un au ce căuta în inima unui bărbat, se va învăța din greșeli în schimb. Plânsul de milă nu are ce căuta. Frica nu are ce căuta dincolo de faptul că e un avertisment pentru situații periculoase.

Niciodată nu e prea târziu spre a deveni un bărbat adevărat și spre a îți lua soarta în mâini.

De dragul femeii de lângă, trebuie să aveți tăria și să rezistați momentelor ei de slăbicune iar ea la rândul ei va sta alături de voi atunci când veți sovăi și când vă veți simți slabi sau neîncrezători.

Să căutăm sau să nu?

În ce hal de complicată e totul pe lumea asta. Cât de strâns legate, interconectate, interdependente sunt toate acțiunile noastre cu sentimentele ce le resimțim și cu reacțiile din mediu.

Găsesc că, cel puțin la nivelul meu actual de înțelegere a acestor înlănțuiri (adică nu înțeleg), e o muncă sisifică să caut o previzionare a viitorului prin acțiuni prezente. Nu știu dacă există un nivel de genialitate sau inspirație divină când ajungi să poți face așa ceva.

Momentan cred că o direcție cu mai multe șanse de reușită este să caut să îmi corectez cât mai multe din “obiceiurile proaste”. Prin asta mă refer la reflexele dobândite până în ziua de azi. Reflexe dobândite în urma unor experiențe a căror importanță nu o neg. Ele m-au făcut ceea ce sunt azi.

Dar nu cred că poți să mergi într-o direcție mai bună fără a lucra asupra ta. Fără a abandona anumite principii concepte credințe nu poți evolua, nu poți face loc noului în viața ta fără să scoți o parte din vechi.

Unii oameni susțin că nimeni nu se schimbă niciodată, ei vorbesc bazându-se pe experiențele lor, experiente care sunt departe de a fi relevante. Eu cred că oamenii se schimbă atunci când vor. Mulți doresc schimbări în viață dar le așteaptă din exterior, ele vor întârzia să apară. În schimb atunci când ești dispus să te redescoperi, printr-un proces activ de introspecție și autoeducare  rezultatele își fac simțită prezenta.

Dacă orice acțiune a noastră are un efect, mai mult sau mai puțin vizibil sau cuantificabil cum putem să știim că acționăm bine sau nu? Când spun acțiune mă refer și la gânduri. Cum în schimb putem afla care sunt acțiunile corecte, care  ar fii sistemul cel mai demn de urmat?

Aici cred că fiecare trebuie să încerce să răspundă în dreptul său. Dacă lui x I se potrivește creștinismul și lui y ateismul nu e treaba nimănui să judece. Fiecare are un anume nivel și un anume drum de urmat, nu cred că există o rețetă care să se potrivească la mai multe persoane sau categorii. Totuși presupunând că o forță are coordona desfășurarea lucrurilor în lumea asta, probabil că ar face-o  într-un mod echitabil. Astfel ca fiecare ființă umană indiferent de locul și contextul în care există să poată avea acces la un sistem de corecție personală. Următoarea concluzie care o trag  e că singura modalitate de a avea fiecare un sistem după care să se conducă ar fi să îl pui la purtător.

Pentru a putea să îl auzi și să îl înțelegi banuiesc eu că e nevoie de exercițiu, poți urma alte modele în cautarea de a înțelege ce ești sau poți să te descoperi singur. La final cred ca tot la o auto descoperire ajung toți. Însă ca în orice școala și în școala vieții este nevoie de puțină sârguință. Nu cred că marea majoritate pot să spună cu mâna pe inimă că nu trebuie să caute nimic și că deja s-au identificat, se înțeleg pe deplin și știu cum funcționează ei și lumea.

Cât timp nu înțeleg, eu unu, voi continua să caut. Nu cred că trebuie să abandonez căutarea doar pentru că nu am găsit încă. Nu cred că cineva poate să găsească adevarul altuia și nu cred că fără să treci pe la începutul drumului poți ajunge la sfârșit. În același timp așa cum un fotbalist are nevoie întâi de rezistență și apoi de tehnică cred că și noi atunci când ne căutăm adevărul avem nevoie de a trece de anumite faze intermediare pentru a le putea înțelege pe următoarele. Nu putem intui unde ne duce drumu.

Dar să nu plecăm pe el doar pentru că nu înțelegem cum va funcționa treaba e greșeala cea mai frecventă și cea mai nocivă. Prea multă lume abandonează căutarea din neîncredere în rezultate.

Lucrul cel mai evident și totuși neluat în seamă este că atunci când nu cauți nu înseamnă că îți e bine. De fapt căutarea e frumoasă și e incitantă, greșelile și greutățiile întâmpinate în drum sunt frumoase la rândul lor, de ce ar alege cineva să nu caute? Ne sperie mereu imaginea oamenilor care au încetat căutarea, oameni care s-au pierdut total într-o rutină care nu se mai întreabă care au devenit roboți. Personal cred că nimeni nu încetează să se întrebe definitiv dar unii nu mai vor să dea ascultare întrebării.

Eu cred că trebuie să căutăm, să lucrăm cu noi să ne acordăm un timp al nostru pentru evoluție personală, să mai și câștigăm timp nu numai să îl pierdem.