O decizie iti poate schimba viata?

Există o iluzie, o iluzie pe care vreau să o destram. Nu mânat de vreo furie interioară, mai mult mânat de un scărpinat la ouă.

Se făcea că uneori în o decizie poate să îți schimbe fundamental viața, poate să ți-o răstoarne cu susul în jos sau să te ridice pe culmi nebănuite. Nu găsesc acum o formulare mai concisă.

„O decizie îți poate schimba viața”.

Nu mă satiface dar își atinge obiectivul, adică înțelegeți despre ce vorbesc.

Cum a apărut această idee? Din două surse, presupun eu.

Una mai recentă, este reprezentată de filmele de căcat. Sunt rău, nu sunt de căcat, sunt un demers artistic de aplaudat. Dar ca valoare concretă sunt un zero barat. Mă gândesc la toate fabulațiile lu’ tarantino și alte exagerări de genul. Nu vreau să intru în polemici de ce toate fantasmagoriile astea nu au treabă cu realitatea, de ce filmele în general nu au treabă cu realitatea. Oricum cel mai evident aspect este că durează prea puțin și că trebuie să prezinte chestii neplictisitoare. Iar viața e înfăptuită din chestii plictisitoare. Filmele deși nu au treabă cu realitatea noastră, totuși o influențează. Toți ne vedem în sinea noastră un personaj principal. Toți ne dorim să fim ăla magicul, ăla care dizolvă murdăria și lasă rufele de un alb imaculat.

Iar filmele ne induc impresia ca asta depinde e o decizie inspirată într-un moment precis. Nu depinde de așa ceva… e o prostie.

A doua sursă este faptul că oamenii sunt seduși de nevinovăție și mint. Toți vor să fie nevinovați-năpăstuiți de soartă deși ei sunt demni și buni și merită mai mult. Așa că mint, se mint pe ei te mint pe tine, în general ca și filmele lasă impresia faptelor ce se întâmplă în urma unei decizii punctuale. Ca și cum și ei sunt un personaj de film și trăiesc și ei momente interesante.

O lăbăreală… în realitate lucrurile stau diametral opus. Momentul ăla care schimbă cursul unei vieți, îndiferent de potențial, nu este un moment guvernat de o alegere izolată. E ca și cum ai spune că o picătură a umplut paharul doar pentru că ea e ultima care îl face să dea pe dinafară.

Viața nu e neîndurătoare, chiar e foarte tolerantă. Tu ești ăla care ia fierăstrăul și se apăucă, conștient sau nu, să îl miște ritmic peste căpriorul care ține tavanul. Că la un moment dat o să îți pice tavanul în cap de la o ultimă mișcare e evident, dar nu poți să te plângi apoi că vai domne tu doar ce ai tras o dată mâna spre tine cu un fierăstră un în pumn și uite ce calamitate s-a petrecut.

Accidentele auto nu se întâmplă unuia care conduce mereu prudent și odată “ghinionul” nu știu ce cacat face. Hai frate, când îți pariezi viața la zar cu regularitate e doar o chestiune de timp până pierzi.

La fel și invers. Dacă tu ești samurai zi de zi, clipă de clipă, nu se cheamă noroc că până la urmă vei reuși ceva spectaculos.

Orice schimbare a cursului vieții este rezultatul unei succesiuni coerente de acțiuni care durează de suficient de mult timp. Nu mai căutați în poveștile de succes sau ghinion ale altora pentru că au tendința să omită detali.

Verificați-vă propria viață. Alegeți orice eveniment spectaculos pe care l-ați determinat să vi se întâmple. Izolați decizia inițiatoare, apoi căutați în memorie de câte ori ați acționat în același fel până în momentul respectiv.

Aici există o chichiță, nu poți să cauți exact aceiași replică a situației, ci asemănări, mai mult la nivel de fond.

Dacă ai ajuns să iei bătaie, pentru că l-ai înjurat pe unu, caută să vezi de cîte ori ai mai înjurat pe alții. Dar nu te opri aici. Vezi de câte ori ai înjurat în gând, de câte ori ai urât și ai judecat pe alții. Caută să vezi de câte ori ți-ai dorit să poți face rău cuiva. Apoi să îmi spui mie că tu ai luat bătaie fără să fi făcut nimic.

Știu ce gândiți. Păi așa cine nu are sabia deasupra capului? Cine menține un echilibru. Un echilibru pe care doar tu îl poți simți. Tu știi dacă ești mai mult înverșunat și pesimit decât altfel. Tu poți să știi dacă ești mai mult riguros în ceea ce faci decât delăsător.

Cum spuneam viața nu e zorită, ea îți dă ocazia să alegi de mii de ori ce vrei să urmeze. Îți permite să îți formezi fondul interior  conform vitezei tale, apoi acel punct de inflexiune va veni. Nu e rezultatul unei decizii de moment, e rezultatul a o mie de picaturi de apă ce îți deschid drumul sau prăbușesc tavanul pe tine.

Atenție, se fură caii de la bicicletă!

Bă, a înebunit lumea? Văd tot mai mulți oameni devenind tot mai răi și agresivi. Chestie care pare banală dar totuși mie îmi stîrnește curiozitatea.

Da nu vreau să mai scriu cu î din â, să mă piș pe el. Suge grav, să mă bea!

Așa, unde rămăsesem. Da, mi-am adus… și anume aminte. Deci contextul e cam așa.

Oameni cu anumite realizări, oameni care “au trecut prin multe” să ajungă unde sunt. Adică oameni obișnuiți. Toată lumea trece prin multe și toata lumea ajunge undeva, la final chiar în același loc.

Să zicem că nu contează, deși contează, să zicem că ai înfăptuit tu ce n-a înfăptuit nimeni. Ești descendent direct din vița nobila a lui Apolo, sau ceva.  Brusc devi foarte agresivi. Nu mai există interacțiune simpla cu tine. Toată lumea  vrea ceva de al tine. Frate ești obositor și în principiu absurd. Deja lângă genul ăsta de om nu te mai poți purta natural. Ori să devi orb în fața elefantului, ori să-l mîngîie. Na, după toanele de moment ale puletului parvenit în cine știe ce context finaciar sau social.

Frate odată cu ascensiunea nu se dezvoltă și o capacitate de înțelegere mai amplă? Nu se dezvoltă și o forță interioară care să te separe de toți crizații cu probleme de încredere în sine? Mai des nu decît da.

De ce îmi pasă? Uite așa sunt eu cînd văd un pitic la bâlci mă zgâiesc la el.

Cum le funcționează logic personală în momentul asta?

Pai în primul rând apare un ego legat de domeniul de activitate care se reflecta asupra oricărei acțiuni în care persoana respectivă este implicată. Dacă e scriitor și e vorba despre pacea globală are o opinie cum scrierile sale ajută pacea globală. Dacă e crescător de iepuri olimpic și vorbim despre cometa Pula Mea care brăzdează cerul înstelat în miezul zilei, da cerul are stele și ziua, brusc va spune că degeaba.

-Cometa asta nu face doi bani dacă nu o vezi la o friptura de iepure.

Apoi următoarea etapă este o paranoia cum ca lumea vrea să le fure caii de la bicicletă. Deci toate aceste exemplare realizate au o obsesie cu profitatul. Nu neg posibilitatea ca o mare parte să vrea să profite de ceva din sonoritatea persoanei dar practic daca o arzi dizident nu are mai mult sens. Adică tu vrei să fii celebru sau bun într-un domeniu. Atunci de ce brusc dacă cineva are legatură cu tine îți ciobește stindardul îți lasă bicicleta orfană de cai. Mai ales cînd nici măcar nu e vorba de o realitate ci de multe ori de o prevenție paranoică.

Poate că paza buna trece primejdia rea, dar nu e foarte neplăcut să te păzești așa paranoic mereu până pierzi contactul cu normalitatea? Bănuiesc ca uneori frica devine așa de mare încât orbește orice logică.

Proastă strategie mi se pare ca odată cu atingerea unui obiectiv să pășești pe calea autoizolarii și a crizelor obsesive. În loc să profiți din plin de plăcerea de a te bucura de realizările tale liniștit tu stai să le păzești. Tot un sclav chinuit rămîi.

Concluzie

Dumnezeu ne-a creat imperfecți pentru a descoperii măreția de a iubi imperfecțiunea.

Vointa

Nu ne naștem egali. Nu putem măsura calitațile fizice și psihice să vedem dacă așa diferite cum sunt măcar ca sumă atârnă echilibrat.

În schimb avem un sistem de siguranță, un colac de salvare. Avem toți, dar absolut toți, niște saci de balast, ca la baloane. Putem să reglăm după propria alegere înălțimea la care zburăm.

Mă refer aici la voință. Calitatea voinței noastre ne stă 100% la îndemână. Aceasta poate fi călită, poate fi oțelită, poate fi topită, poate fi chiar eliminată de tot din sistem nostru funcțional. Alegerea ne aparține. Din fericire sau poate din nefericire voința este antrenabilă. Antrenabilă implică de asemenea și faptul că este atrofiabilă.

Voința este capabilă să schimbe destine, să răstoarne națiuni și să schimbe cursul unei întregi civilizații. Ea poate să fie infinită și poate să se concentreze într-un singur om fără să îl facă să atârne mai greu la cântar.

Voința în sine este ca un mușchi, ca o unealtă, poate să îți facă bine la fel cum poate să îți facă rău. Depinde peste ce tip de caracter o aplici. Cum răul este o direcție greu de evaluat nu mă voi apleca deloc asupra modului cum este folosită sau cum ar putea să fie folosită voința. Asta rămâne la latitudinea fiecăruia.

Vreau să vorbesc despre voință. Voința se clădește de la mic la mare. În mulți dintre noi ea este distrusă și șubrezită încă din fragedă pruncie prin educația extrem de restrictivă a unor părinți idioți. Da dragi părinți, a rupe orice împotrivire în copilul tău, a îi îngenunchia voința cu fiecare ocazie nu face decât să îl transforme într-un viitor sclav. Partea buna este că nu te oprește nimic să ți-o întărești, o dată ieșit de sub umbrela lor “protectoare”. Antrenarea voinței se face în prima fază prin autodisciplină. Fiecare are un teren de antrenamant unde să își lucreze voința.

Toți avem vicii slăbiciuni sau carențe care sunt tot atâtea oportunități de a îți dezvolta voința. Aceste mici succese asupra ta îți vor întări încrederea în propria voință și o vor pregăti pentru încercări mai mari de care te vei lovi în viața cotidiană. Iar toate acestea o vor pregăti pentru acel moment, acel punct de cotitură prin care toți vom trece și care poate să ne coste viața la propriu sau la figurat. Voința poate fi un aliat de nădejde.

Ca orice alt aspect care poate fi antrenat existența unui plan coerent va face progresul mai eficient.

Puneți-vă obiective de voință, stabiliți-vă stânci pe care vreți să le erodați cu puterea voinței voastre. Heirupismul poate funcționa dar mult mai sigură e munca temeinică, tenace din aproape în aproape.

Nu îți antrena voința niciodata pe subiecte prosteși și în ambiții inutile. Îți va afecta radarul, e ca și cum ai învăța să țintești trăgând cu pușca pe geam în trecători. Merge o dată, de două ori dar ajungi la pușcărie, mai ales dacă ești blond.

(Ce a fost idioțenia aia cu atentatul de în toate ziarele scria: monstrul cu ochii albaștri sau criminalul blond. Dacă era negru ce ziceau criminalul de c-abanos, monstrul creț? Bă presa de la noi din țară e făcută de niște mestecători de clișee cu doi neuroni în cap.  Ia șocat pe ei ca unu blond cu ochi albaștri a omorât? Contravine cu pozele angelice de pe coperta cărți de rugăciuni, care e șpârla? )

Cu cât este mai antrenată cu atât poate duce la îndeplinire sarcini care pentru alți par herculiene.

De la a te lăsa de fumat, băut, până la a slăbi, până la a învăța ceva, a deveni mai ordonat, mai atent, mai bun sunt tot atâtea obiective bune de călit voința. O voința puternică e ca o injecție cu steroizi dar fără efectele adverse.

A îți lucra voința devine inexplicabil cu timpul o chesite plina de satisfacții, pare ciudat pentru că la început este destul de dureros. Orice schimbare doare dar dacă îți alegi durerile pe măsura suportabilității tale orice încercare poate fi depășită. Cred că oamenii de succes (nu mă refer la succes material) pur și simplu știu să își aleagă bătăliile. Ca frecvență, ca grad de risc, ca dificultate o batalie aleasă cu cap este o victorie iar o victorie e un pas inainte. Spre ce înainte? Asta nu pot să spun dar cu siguranță toți vrem să încercăm un înainte.

Voința e vântul care îți animă pânzele, chiar dacă pânzele sunt mici sau barca greoaie un vânt puternic poate compensa acest neajuns. Asta te va duce într-o direcție, cum cârmești e altă poveste. Dar fără vânt nici cel mai priceput cârmaci nu va ajunge nicăieri.

Antrenamentul multumitului

În viața totul este mișcare și transformare. De cele mai multe ori este lenta și vine ca rezultat al experimentării unei stări noi. Transformarea benevolă se face prin învățare sau antrenament, cum sunteți obișnuiți să îi spuneți. Fiecare dintre noi se antrenează zilnic spre a atinge un alt nivel de performanță în anumite domenii. Poate nu o facem mereu conștient dar cu siguranță se întâmpla.

Acum am să vă prezint un antrenamnt interesant. Cum să învățăm să mulțumim. Multumirea din suflet nu vorbe goale, reflexe ale politeții.

Atunci când receptăm ceva, orice. O informație, un ajutor, un lucru material, ceva ce ne face să simțim că ne-a fost satisfăcut o nevoie de orice factură. Poate că nici nu eram conștienți de lipsul respectiv până nu a fost acoperit. Atunci e momentul să învățăm să mulțumim.

A învăța să mulțumești e ceva simplu. Am spart procesul în 5 etape distincte.

1. Primul pas și cel mai important este să mulțumești în gând. Pentru fiecare “dar” pe care îl primești obișnuiește-te să mulțumești în gând. Spune aceste cuvinte simple, îți mulțumesc x (unde x este sursa de unde crezi tu că a venit “darul”).
2. Când mulțumești în gând începi să conștientizezi starea de bine provocată de “dar”. Toată acea plăcere sau ușurare pe care ai simțit-o, toată bucuria, conștientizeaz-o atunci când spui mulțumesc.
3. Orientează toată acea bucurie spre sursa darului. Oferă acea bucurie “în schimb„ ,nu ca și o plată, ci pentru că există acolo în tine și e placut să simți că o împarți cu cineva.
4. Exteriorizeză, cum simți, acel moment al transmiterii bucuriei, chiar dacă ai sursa darului în fața ta sau nu.
5. Ultimul pas transmite acea bucurie către orice altceva din preajma ta după ce ai transmis-o sursei darului. Ea nu e o resursă materială este mai mult o energie. Așa că poți să luminezi spre binefăcătorul tău și apoi spre orice altceva consideri tu că ar necesita o rază de lumină.

Observați că nu am clasificat în nici un fel nici darul nici sursa. Singura indicație a primirii unui dar este prezența unei stari de bine în noi. Dacă o conștientizăm ca venind de undeva putem să identificăm și sursa. Pași sunt meniți ca un ghidaj, pot fi parcurși toți o dată sau pot fi parcurși pe rând în perioade de timp distincte. De exemplu 5 zile fac doar pasul 1 până îl înțeleg și îl simt apoi încep să fac și pasul doi etc. Important este să fie făcuți conștient și să ajungi să simți dincolo de cuvinte.

În mod normal când un pas a fost asimilat el se va întrepătrunde cu următorul  vor deveni greu de separat. Practic la final verbalizarea va dispare și va deveni totul o orientare a bucuriei spre diverse direcții și în forma în care fiecare simte să o facă.

Antrenați-vă cu asta și observați beneficiile.