Calm si normalitate

N-am mai scris de mult, mă consum pe alte planuri și nu am mai avut timp de introspecții. Nu în sensul rău, de fapt cred că am o perioadă foarte bună. Mă încântă ceea ce fac și timpul curge lin.

În schimb mă mai gândesc, dacă nu cumva astfel de perioade, în care ești mai mult centrat pe acțiune decât pe reflectat, nu te departează de tine însuți. Într-un mod care te va destabiliza și te va arunca la primul colț în tot felul de stări psihice derizorii.

Deznădejdea și futilitatea sunt cele mai puțin îndrăgite de câtre mine. Deznădejdea nu am mai simțit-o de mult. Cumva mi-am luat optimismul în brațe și am mers cu el înainte. Dar futilitatea… asta pândește mereu dupa orice efort susținut în lumea materială.

Oricum bănuiesc că nu rămâne decât să văd ce urmează. Cu vârsta am început să nu mă mai grăbesc spre final. Nu mai cred în finaluri. Am început să cred în prezent, vreau să învăț mai bine, să-l simt și să-l degust ,decât să fiu concentrat pe rezultate finale sau pe efecte. Aș vrea să mai petrec o vreme în zona cauzală a vieții. Unde creația se mișcă în voie, cu nesăbuința și încrederea caracteristică.

Ați văzut cum niciodată creația nu își pune probleme logistice? Ea le rezolvă când apar sau le ocolește și face din ele puncte forte. Îmi place când mă cuprinde câte un impuls d-ăsta creator, indiferent de ce natură este.

M-am și speriat azi, nu conteză motivul. Dar sperietura are niște efecte mișto. Adică atunci când realizezi că ești în siguranță. În primul rând te face să mai lași nasul în pământ. Asta este mereu de dorit, mai ales dacă ai o perioadă când toate se leagă.

Capeți așa o impresie de jmecher în mintea ta. Începi și te vezi descurcăreț, când de fapt doar ai nimerit pentru o scurtă perioadă pe o trasă favorabilă. De fapt dacă faci doi pași în spate vezi că ești tot unde erai și acum 3 zile. Singura diferență este că dintr-un motiv misterios privești tu cu mai mult optimism totul. În loc să iei partea futilității o iei pe a optimismului și al creativității pentru câteva clipe.

O găleată de apă rece te mai aduce cu picioarele la sol. Întodeuna când începi să crezi că totul merge de la sine urmează derapajul. Poate că puțină teamă îți mai taie din entuziasm dar îți deschide ochii și îți lungește antenele. Nu mă refer în sensul că devi mai atent la condițiile de mdiu și interceptezi atacurile sau curbele în ac de par mai cu talent. Nu, mă refer că îți lărgește puțin unghiul de vedere atunci când îi evaluezi pe cei din jur. Îți crește gradul de acceptare și toleranță față de lucrurile pe care nu le înțelegi sau nu le găsești ca fiind normale. Mie îmi place chestia asta, mai alesc când e fără urmări. Așa când vine ca un șut în cur, încâlțat cu o gheată de fier, șutul bă nu curul. Doar știți că eu port tanga, ce dracu.

Ați văzut vreodată ceva mai penibil decât chiloții tanga la bărbați?

Așa, când vine ca un șut în cur nu mai ai timp de filozofat. Trebuie cu o mână să te ții de cur cu alta să țipi și cu altă ocazie să fii mai atent. Bă dacă ceva îmi displace este să fiu mai atent. Cred că are legătură cu optimismul. E pachetul drumuri grele cum ar veni. Nu poți să o arzi și vesel și încrezător dar și să te uiți pe sub toate pietrele, să te asiguri că un miriapod delicios, vroiam sa zic veninos, nu te pândește la cotitură.

Adică, ori admir peisajul ori stau să mă feresc de neprevazut. Poate că femeile sunt multi tasking da’ eu nu. Eu sunt genul ăla de batrân care trebuie să își aranjeze masa de lucru 20 de min înainte să se apuce de treabă. Pentru care și aranjatul ăsta face parte din plăcerea creației, sau din plăcerea lucrului bine făcut. Nu spectaculos, nu, doar bine făcut, adică mediocru. Așa îmi place mie, să fac treaba suficient de bine. De fapt să o fac așa cum iese ea. Mai mult iubesc să am scule și să le aranjez, să am echipamente. Și pentru sport am multe chestii, pe care nu le folosesc decât foarte rar, dar faptul că le am mă umple de satisfacție. Când mă echipez pentru un antrenament, ceva, iubesc echipatul efectiv. Paloș dacă aș avea, să umblu cu el pe drum și arc să mai trag după câte o țintă așa din goana calului. Voi vă dați seama cât ar fi de mișto? Și șoste d-alea lungi de le tragi cât mai sus și centură.

Mă rog, deci viețui și pulsul e în cote normale, cam 54 de bătăi pe minut dimineața. E cam greu de luat totuși. Despre ce vorbeam?

E dragii moșului, deci o pulpă pe un umar o pulpă pe un umar, o apuci de buci și dă-i și dă-i.

Drama unui campion

Am văzut ceva ce m-a întristat profund. Dacă aș putea să plâng aș plânge… așa doar voi scrie.

Este vorba de filmul următor.

Este un meci pentru titlul de campion, versiunea feminină, la MMA. Două femei cu adevărat puternice fizic și psihic s-au confruntat. Campioana a întâlnit o atletă ce s-a ridicat senzațional, cu adevărat înzestrată genetic și bine pregătită pentru lupta la sol. S-a observat diferența tehnică la sol unde Rousey a putut controla meciul fără mari probleme. În schimb în picioare campioana ar fi avut o sansă mai bună, dacă ar fi putut să mențină lupta acolo.

A încercat tot ce a putut să facă dar a fost pur și simplu copleșită de calitățiile celeilalte sportive, forță și nivel tehnic la sol. Finalul a fost relativ previzibil, în măsura în care poți prevede finalul unui meci de MMA, unde o greșeală poate schimba cu rapiditate balanța.

Când a fost fixată în ultimul procedeu și rivala a început o tehnică articulară la nivelul cotului campioana s-a confruntat cu o situație pe care n-a putut-o accepta.

Comentatorul și-a dat seama de deznodământ, Rousey și-a dat seama ce are de făcut, și Miesha a știut ce urmează. Finalul nu a fost un accident. A fost asumarea accidentării din imposibilitatea de a accepta pierderea. Poate a fost un act de curaj sau de lașitate. Poate fi interpretat oricum, în final a fost drama unui om, ce nu a putut accepta realitate și s-a sacrificat. A fost un sacrificiu inutil sau autopedepsire. A fost un ultim atac sinucigaș al înfrânților ce nu pot accepta plecarea capului în fața cuceritorilor.

Nu faptul că s-a accidentat sau durerea prin care a trecut m-a impresionat. Știu ce înseamnă durerea pentru un luptător de MMA. E ca oboseala pentru un maratonist sau ca febra musculară pentru un culturist. Asta trebuie să facă, corpul trebuie să asculte de minte, pentru a face ce e de făcut. Disciplina continuă, pe care o exersează, schimbă modul în care durerea este percepută. Există durere nesenificativă, rezultată din contuzii fără urmări și există semnalul de alarmă al organismului și repulsia ancestral, întipărită în ADN, pentru integritate corporală. Sunt obstacole pe care psihicul învață să le controleze și să le depășească. Când a fost pusă în fața alegerii de a suferi o înfrângere sau a aștepta să fie dezabilitată a făcut singurul lucru pe care l-a putut face. M-a impresionat durerea și tristețea care se citea pe fața ei la final și totala lipsă a oricărui semn de durere fizică.

Uneori ne confruntăm cu drame mai mari decât putem duce și suntem striviți de ele. Nimeni nu poate înțelege determinarea și munca și tortura prin care trece un campion pentru a ajunge unde este. Momentul căderii inevitabile este dramatic și tot odată imposibil de evitat. Pentru că un nou campion trebuie să se ridice. Un spirit însetat de viața trebuie să muște din plin din jugulara fostului campion pentru ca viața să triumfe la nivelul cel mai înalt. Poate că e minunat pentru viață și  pentru sansa noastră de supraviețuire, dar mă întristează de fiecare dată când sunt martor la așa ceva. Asta pentru mine este un motiv arhisuficient pentru a vrea ultimul loc.

.

Sunt bărbat și inevitabil simt nevoia unor provocări de natură fizică. Pe lângă placerea de a face efort, cel mai stimulant drog este să mă bat. Sună destul de primitiv dar cred că venim cu treaba asta adânc brăzdată în codul genetic. O dovadă clară că încă mai avem reminescențe animale în noi. În acelși timp violența ca și o agresiune unilaterală îmi repugnă. Poate că este greu de tras linia între a te lupta cu cineva și a agresa pe cineva, dar linia există și e foarte puternic observabilă pentru oricine este implicat efectiv într-o situație de genul.

Cum sunt o persoana civilizată încerc să îmi stăpânesc  astfel de porniri violente și să le eliberez doar în situații controlate. Unde agresivitatea se elibereaza într-un mod relativ sigur și fără efecte adverse, adică la sală. Dar ce să vezi, când doi oameni se bat imprevizibilul există.

În mai mult de 5 ani am avut norocul să nu accidentez pe nimeni. Acum trei zile am reușit să rupt un nas, încă mă urmărește troznitura aia a piramidei nazale la impactul cu metacarpienele mele. Sunt momente când timpul pare pur și simplu că se expandează și nivelul de percepție ți se multiplică, permițând unei suite mult mai mari de detalii, să se întipărească în memorie.

Deși știu că e un risc asumat de toți care se bagă în chestia asta, deși știu că nu a fost intenționat… știu și că m-am lăsat luat de val și cum că aveam un nivel de experiență mult mai mare decât adversarul probabil că aș fi putut evita întâmplarea. Nu știu, îmi pare rău.

Am puține de spus și în mare fără valoare pentru altcineva. Simt că îmi vine leșin de poftă, de pofta de a bea ceva.

Am o sticla Jäger în frigider. Atât de simpatic se disipă în sistemul nervos, atât de placut mă relaxează.

Singura barieră între a îmi turna întreg conținutul în shot-uri secvențiale este că sunt pe ultima sută de metri dintr-o etapa a unui nou antrenament.

Mi-aș bate joc de munca de azi inundându-mă cu estrogeni. O pula… unde mai pui că am scăpat din mână și bara olimpică încărcată cu 50 de kg pe ea de la 1 m.

Cineva de la nivelul de dedesupt cu siguranță m-a iubit pentru treaba asta.

Să mă futtt, Să mă futtt, Să mă futtt, Să mă futtt! Sunt arc, aș sparge un zid cu capul, da’ n-am.

De mult nu am mai trecut printr-o stare așa de nașpa. Salivez din fiecare fibra a ființei mele. Cică să învingi tentația.

Vreau să o vad în fața mea să o inving în luptă dreptă, da bestia o arde mișelește în atacuri frontale… pe la spate.

Gata, mâine e o noua zi și o sticlă va plânge cu lacrimi etilice dacă nu se cumințește.

Anxietate

E ușor tare s-o iei cu capul.

Mă uit din exterior la situația mea actuală. Nu am nimic de care să mă plâng. Da, o fi, că nu se învârte pământul după cum vreau eu, sau ceva, dar serios vorbind nu am nici o problemă.

Cu toate acestea mi-a ajuns nivelul stresului atât de ridicat încât se manifestă fizic. Prin senzație de sufocare, durere în partea stângă și nod dureros în gât. Ați auzit ceva mai femeiesc de atât?

Probabil că da, dar eu nu sunt așa. Eu sunt puternic și stabil emoțional. Așa cel puțin credeam eu despre mine când nimic nu scutura barca. Aparent sunt la fel de frunză în vânt ca orcine altcineva. Mda, poate am această obsesie de autoanaliză. Cred că mi se trage de la faptul că n-am avut insectar când eram mic.

Odată intrat în derapaj, în schimb, e cam greu să mai faci priză cu realitatea. Cam cum e să recapeți controlul mașinii, cu anvelope de vară, iarna. E, ce ziceți, abordez și eu subiecte de actualitate?

Așa că tot ce îmi pusesem deoparte pentru zile negre a fost testat acum.

Respirația, funcționează foarte bine pentru a disipa stările respective dar doar pentru scurtă durată. Dacă nu reușești să elimini cauza vor reveni cu punctualitate la fiecare readucere aminte. Deci  chiar e bună ca să nu ajungi să respiri în pungă sau ca să nu leșin ca o curcă beată pe birou. Te concentrezi pe o respriație profundă și îți golește mintea.

Rugăciunea, funcționează foarte bine atunci când poți să o faci. Sunt momente în care există un zumzet mental atât de mare și o agresivitate generată de această situație încât oricât ți-ai impune nu te poți ruga.

Da cred că am omis ceva, agresivitatea, ura și răutatea care mă încearcă în toată această perioadă. Am draci pe mine. La 10 secund câte o fantezie cu măceluri îmi inundă cinema-ul minții.

Disecția logică a problemei am încercat-o sincer să fiu nu prea merge. E ca și cum mă uit la un film care nu mă interesează. Pur și simplu sunt de acord cu toate concluziile, totul pare logic și total neimportant deopotrivă. Nu ajută la nimic.

A discuta cu cineva. Nici nu pot să încep o discuție. Pur și simplu mi se pare inutil și mă irită numai gândul la asta. Ca și cum simt că aș ajunge să descopăr ceva ce m-ar irita și cu care ar trebui apoi să mă descurt într-o manieră care nu îmi convine.

Ce a mai rămas? Să scrii despre asta. Asta fac acum vedem dacă ajută la ceva. Nu pare că ajută prea mult. În sensul că îmi ocupă mintea acum, anumite senzații le retrăiesc, altele nu, dar nu simt nici o senzatie de ușurare sau de revelație sau de piatră ridicată de pe piept.

Diseară o să mai folosesc o altă supapă de eliminat presiunea excedentă. O să mă duc la sală acolo mereu se ard ceva tensiuni negative.

Apoi o să beau o sticlă de vin. O altă cale de a elibera din zumzet.  Poate că după asta o să mi se limpezească mintea cât să pot să ies din starea asta de blocaj și să acționez cumva in direcția eliminării cauzei.

Oricum starea e epuizantă, te consumă pe picioare. O senzație neplacută de lipsă de gust în orice, de lipsă de impuls vital. Nu vreau să mă gândesc ce ravagii poate produce în interior o astfel de stare menținută pe o perioadă îndelungată.

Cred că undeva în adolescența mea am simțit asta ani de-a rândul. Oricum memoria mea fermecată le face să dispară mai ceva ca un magician în zilele de glorie. Așa că acum am scris despre asta.

O să uit și că am scris și că s-a intâmplat cel mai probabil cu prima ocazie cu care o să reușesc să pun asta în spate.

Mai respir o dată profund, o să fie bine, știu că o să fie bine și că o să o scot la capăt. Nu e ca și cum îmi fac griji, mai mult sunt surprins de forța pe care o manifestă un astfel de blocaj asupra percepției realității. Cum totul devine gri. Cel puțin înțelegând asta știu că nu voi lua nici o decizie în această stare despre nimic și încerc la maxim să nu las izbucnirile de nervi să se reverse pe cei din jur. În rest autoanaliză și observație a fenomenului până îi dau de cap, sunt convins ca ceva bun trebuie să rezulte de aici. O superputere ceva .